Mircea Radu IACOBAN

Câteodată este mai profitabil să nu citeşti o carte în chiar momentul apariţiei, prilej prea sărbătoresc, când nelipsitele lansări festive îngăduie, ba chiar şi obligă, la metamorfozarea demersului critic în generos şi entuziast act de „promotion”. Iar când este vorba de memorialistica ultimei jumătăţi de veac („Contemporanii sunt cei mai răi istorici” – spunea Eminescu), o lectură întârziată poate pune în evidenţă ochiurile sărite din împletitura argumentaţiei: mereu, timpul impune corecturi, revelaţii şi precizări, unele reparatorii, altele cu efecte pur şi simplu hazlii. O carte cu adevărat admirabilă, „Între linii”, de Eugen Mihăescu, „revăzută şi adăugită” la ediţia a doua (2011), am găsit-o târziu – mai bine! Autorul, care nu este un fitecine, ci un intelectual rasat, membru de onoare al Academiei Române, fost ambasador al României la UNESCO, grafician cunoscut şi preţuit în toată lumea, izbuteşte să-şi facă singur o farsă de zile mari: aserţiunea lui potrivit căreia tot ce se-ntâmplă acum în ţara asta, fie (mai niciodată!) bine, fie (totdeauna!) rău, se datorează fostei Securităţi (dacă moare o capră la Strehaia, de vină e-o cabală securistă) este comic, involuntar şi hazos confirmată de faptul că şi l-a ales ca prefaţator al cărţii pe Alex. Stoenescu.

La data trimiterii opului la tipar încă nu se aflase că Stoenescu a fost unul dintre cei mari harnici informatori ai Securităţii, consistent stipendiat pentru avalanşa de turnătorii. Dramatic i se confirmă autorului suspiciunea! Cu adevărat preţioasă în cartea lui Mihăescu este portretistica: mai toţi cei care au moşmondit prin politicalele româneşti, fie de stânga, fie de dreapta, şi-s şi acum arhiprezenţi pe sticla televizoarelor, au parte de consemnări întemeiate pe revelarea a ceea ce publicul niciodată nu vede: mafia culiselor. Mihăescu, mereu acţionând în preajma lui Ion Iliescu („om politic, nu om de stat”), a fost nu numai martorul incomod, ci, adesea, s-a amestecat în sumedenie de manevre, pledând pro sau contra şi determinând evoluţii la nivel înalt în care nimeni nu i-ar fi bănuit implicarea.

Pe mai bine de un sfert din „eroii” cărţii i-am cunoscut direct, unii mi-au fost prieteni şi s-au călătorit la cele veşnice (Buhoiu, Vieru, Buzura, Sorescu ş.m.a.); n-aş spune că fişa lor portretistică e departe de realitate. Timpul a validat majoritatea caracterizărilor, dar a ştirbit altele. Pe grobianul general de mingi Ilie Năstase îl creditează cu „o nobleţe naivă”: „sub aspectul său neglijent de băiat de cartier se ascunde o mare fineţe” etc., etc. Fineţea „băiatul de cartier” s-a revelat deplin în scandalul ce a  oripilat lumea tenisului, un sport „al domnilor”, în care vulgaritatea golănească nu-şi are nicicum locul. N-am fost şi nici nu voi vreodată fan Patapievici, dimpotrivă chiar, dar Mihăescu îl execută şi-n 2011 după un clişeu regretabil împământenit („cadavrul Eminescu din debara”) a cărui veridicitate se cuvenea s-o verifice prin simpla lectură a textului incriminat. În care, de fapt, Patapievici îi condamnă pe „ai noştri tineri” ajunşi în occident şi dispuşi să-l taxeze astfel pe poetul nostru naţional. Adică, taman pe dos!

Altfel, cartea este pur şi simplu seducătoare: o scriitură impecabilă, de ales nivel intelectual şi de mare interes şi acum, şi oricând. E-o radiografiere aspră a unei lumi „care nu merge înainte decât cu şuturi în fund”, unde totul se negociază sub imperiul interesului personal imediat (la Ministerul de Externe – o spune un fost diplomat! – „fiecare angajat, de la şofer la ambasador, trebuie să plătească un tribut de mii de euro conducerii Ministerului”), legitimitatea „aleşilor” este mai mult decât precară, dreapta şi stânga sunt o apă şi-un pământ, iar accesul la democraţia autentică, mereu barat de precaritatea şi labilitatea caracterelor („democraţia nu se ia ca gripa, ci se cuvine cultivată vreme de secole, precum gazonul englezesc”). Toţi cei pe care i-a servit l-au dezamăgit. Pe Iliescu, cel care l-a copleşit cu onoruri, a ajuns să-l deteste, pe Constantinescu, cel care l-a decorat, îl consideră neavenit, iar pe cel care l-a trimis în Parlament îl gratulează după cum urmează: „Numele lui Vadim Tudor nu mai trebuie rostit. Ca acela al demonilor care sperie vitele, acreşte laptele şi face gravidele să lepede”.

Apare marea întrebare: ce a căutat inocentul Mihăescu în acest univers al imposturii? Poate fi suspectat de autoaprecierea unui ego hipertrofiat: el este rafinatul şi patriotul, ceilalţi, aproape in corpore, semidocţi, trişori, corupţi, laşi. Poate că-şi arogă cu lipsă de măsură sumedenie de intervenţii fericite pentru destinul naţiei, de te miri că Tratatul de la Paris s-a semnat fără avizul lui Mihăescu! Patriot este fără urmă de îndoială. Mai departe... scrie-n carte.