Mircea Radu IACOBAN

Trei aniversări... nucleare. Sau să le spunem comemorări? Oricum, lumea are îngrijorător de scurtă ţinere de minte – le-a şi uitat. Acum zece ani, în 2007, Coreea de Nord s-a angajat să desfiinţeze în termen de trei luni instalaţiile de producţie nucleară de la Yongbyon. Primind drept consolare de la SUA un „ajutor energetic” echivalând cu 50.000 de tone de petrol (a urmat un ajutor alimentar de zece ori mai mare – 500.000 de tone). Sfântă naivitate şi credulitate americană! Phenianul a „servit” ce i s-a oferit şi şi-a văzut în continuare de treabă, utilizând combustibilul primit inclusiv pentru producerea energiei electrice necesare reactoarelor nucleare. Iar acum, Coreea de Nord anunţă, fie şi realmente comic, că-i capabilă „să transforme America într-o grămadă de cenuşă”. Preşedintele Kim Jong-un: „teritoriul continental al SUA este în raza noastră de acţiune”. I-auzi! Măi, să fie!

Tot acum un deceniu, în 2007, preşedintele iranian Ahmedinajab anunţa „începerea producţiei de combustibil nuclear la scară semiindustrială”, după ce cu 50 de ani înainte, în 1957, intra în funcţiune primul reactor iranian. Furnizat de americani! Hai să dăm mână cu mână: toate marile puteri s-au coalizat pentru a crea şi dezvolta capacităţile nucleare ale Teheranului: SUA a oferit reactorul, ruşii au trimis specialiştii, chinezii, planurile instalaţiei de conversie. Şi Israelul a avut într-o vreme o suavă perioadă de colaborare cu iranienii. Toată „lumea bună” s-a simţit datoare să pună umărul (planeta e-nsetată de benzină!), deşi de la bun început a existat suspiciunea mai mult decât rezonabilă că o ţară ce literalmente pluteşte de un ocean de petrol n-are de ce să întreprindă enorme eforturi, nu numai financiare, ci şi (mai ales) diplomatice, pentru construirea unei centrale electrice atomice.

După care, repede, s-a ajuns ca numai în patru ani ONU să emită şase Rezoluţii de sancţionare a Iranului pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin convenţii şi angajamente. Care rezoluţii, evident, n-au rezolvat în nici un chip fondul chestiunii. Zece ani, cincizeci de ani fără vreun rezultat major! Iar generalii iranieni nu se mai sfiiesc acum să vorbească deschis despre ţelurile militare ale Teheranului. Firouzabadi evocă „dezvoltarea unui produs experimental capabil să fie utilizat împotriva Israelului şi Statelor Unite”, iar Mogghadam anunţă „un program secret privitor la rachete balistice intercontinentale”.

Aceeaşi „lume bună”, acum net divizată în funcţie de interese, este intens preocupată fie de stăvilirea, fie de protejarea efortului nuclear iranian. Strategii israelieni se zice că au pus la punct detaliile unei lovituri preventive directe până nu-i prea târziu. Dincolo de totala bulversare a relaţiilor internaţionale, cu consecinţe absolut imprevizibile, rămân în discuţie chestiunile pur tehnice. Complexul de la Furdu, centrul de producţie al programului de îmbogăţirea a uraniului, este îngropat sub 70 de metri de stâncă. Cu bombe GBU-28, dacă toate avioanele F-16 şi-ar atinge ţinta, s-ar putea doar bloca cele două intrări de sub munte. Instalaţiile rămân, refacerea accesului este posibilă, n-ar rezulta decât o oarecare întârziere a programului şi atât. Dar mai sunt sumedenie de alte obiective (Isfahan, Arak, Natanz, Parchin – de n-or fi şi altele, încă neidentificate), risipite în tot Iranul, greu de presupus o totală anihilare. Previziunile cele mai optimiste vorbesc despre posibilitatea scoaterii din funcţiune a instalaţiilor pe durata unei întregi generaţii, dar decizia este extrem de greu de luat, mai ales după ameninţările directe ale Rusiei şi după eternele îndemnuri la „reţinere şi moderaţie” emise de Beijing... Trump se dă şi el mare, ameninţând deschis Phenianul, numai că n-o să facă pasul decisiv fără consimţământul ruşilor şi chinezilor – mai mult decât improbabile. Săptămâna trecută Pentagonul a vorbit despre „opţiuni de răspuns militar”, posibile numai dacă se iau în calcul reacţiile imprevizibile, umorale şi greu controlabile ale preşedintelui SUA.

Am evocat câteva pagini din odiseea nucleară a veacului XXI pentru simplul motiv că parcurgerea complicatelor scenarii evocă în bună măsură cele întâmplate în preajma declanşării războiului mondial. Şi atunci Hitler a semnat, formal, convenţii şi tratate, şi atunci au fost ignorate, şi atunci au şiroit îndemnurile la „moderaţie şi reţinere”. Rezultatele se cunosc.

Iar acum, omenirea se joacă cu focul!