Mircea Radu IACOBAN

Ni-s pline bucătăriile cu tot soiul de scule-minune achiziţionate în virtutea devizei-îndemn „gătitul nu-i trudă, ci plăcere”. Aparatură sofisticată peste aparatură, de parcă gospodina e-ntr-o carlingă de avion: leduri care nu adorm niciodată, butoane şi butonaşe, inscripţii luminoase, mini-ecrane, inducţie, microunde, tigăi minune, blendere, tocătoare, mixere, deshidratoare, sertare Bosch, hote inteligente, multicookere, sandwich makere, dozatoare, cuţite veşnice. Ca să tai ce? Pâinea am cumpărat-o feliată. Ca să nu mă mai complic cu... Cu ce? Cu tăiatul! Strămoşii mei nici nu puteau visa la astfel de comodităţi şi, oricum, nu foarte demult, mama despica mămăliga cu aţa. I se spunea în Moldova „măligă” – din aceeaşi pricină: tentaţia minimului efort.

Despre o lege a minimului efort am auzit prima dată în studenţie: profesorii mei de la Filologie o invocau ori de câte ori aveau de explicat anumite evoluţii fonetice din spaţiul moldav. Iată, „măliga” economiseşte o silabă; o fi având nevoie ţăranul de pe valea Siretului de o prescurtare menită să-i dinamizeze dialogul? Şi munteanul, şi olteanul sunt mai precipitaţi şi mai repezi în vorbire, cu toate astea ei nu amputează o silabă ci, dimpotrivă, adaugă una, forma uzitată în provinciile sudice fiind „mămăliguţă”. Lenţi şi ceremonioşi, ardelenii apelează şi ei la contrageri: „a mere” pentru „a merge”, „tre” pentru „trebuie” ş.m.a. Chiar dacă-s pronunţii locale străvechi (Pruteanu considera că „n-ar fi în chestie” într-o discuţie pe marginea legii minimului efort fiind „apocope” şi-atât – apocopa implică dispariţia unui grup de sunete de la sfârşitul cuvântului, dar, oricum, se circumscrie tot efectului comodităţii...).

Sumedenia de gadgeturi şi de rezolvări spectaculoase, multe iscate de concurenţa din industria automobilului, acum şi din aviaţie, ţin să ne aducă tot mai aproape de stadiul păpuşii din raft, o Barbie de Dâmboviţa ce întreabă flasc „Dá muieţi îs posmagii?” Cu riscul de a mă repeta, readuc în discuţia lenevirea ca fenomen global. Ce mare efort pretindea rotirea manivelei pentru deschiderea ferestrei la maşină? Acum, apăsăm un buton şi-atât. Nevastă-mea rotunjeşte sarmale cu un aparat ce netezeşte şi calibrează automat mini-ghiuleaua în frunză de viţă. La telefonul mobil, nu mai apeşi tastele (efort era, nu glumă!), e destul să mângâi ecranul. Mişcarea următoare: comandarea aparaturii domestice direct cu gândul...

Numai că toate rămân mărunţişuri ori chiar fleacuri, fiindcă marele impact al legii minimului efort se instalează şi acţionează într-o dimensiune a vieţii cotidiene ce implică, de-a dreptul dramatic, filosofia. Un gânditor la modă acum zece-cincisprezece ani, indiano-americanul Deepak Chopra, formulând cele şapte legi ale universului, aşază în rândul al patrulea „Legea minimului efort” sau „Legea non-rezistenţei”. Pornind de la observaţia (discutabilă) că „Iarba nu se străduieşte să crească, ea creşte pur şi simplu. Peştii nu învaţă să înoate, înoată pur şi simplu. Florile nu fac eforturi să înflorească...” Chopra face recomandări defetiste şi fataliste: „Nu trebuie să te lupţi crâncen cu viaţa. Nu i te opune. Lasă-te dus de ea. Cu cât lupţi mai mult, cu atât vei da greş.” Ei bine, n-aş zice că „iarba nu se străduieşte să crească”. Am văzut de atâtea ori firul de iarbă whitmanian ieşind miraculos din crăpătura stâncii ori de sub zăpada îngheţată. Teoria lui Chopra (adept al Meditaţiei transcendentale, poet, „profet” şi amic intim al răposatului Michael Jackson) interesează prin introducerea legii minimului efort în ecuaţia vieţii cotidiene. Între dezarmantul „învaţă să accepţi!” şi „o luptă-i viaţa, deci, te luptă!”, deschiderea compasului este prea mare pentru a permite concluzionări mai apăsate decât şi le îngăduia Hesiod („Prost e acela care lasă ceea ce are şi aleargă după ceea ce n-are!”).

O lege a minimului efort în permanentă acţiune s-ar cuveni să determine şi contrareacţia, altfel oferim eterne justificări pentru lene, autosuficienţă, bovarism, abandonarea oricărui proiect. „Confortul ucide” – citesc pe un blog – „o stare în care funcţiile organismului sunt încetinite şi ritmul vieţii este ajustat după legea minimului efort (...). La limită, confortul duce la alterarea personalităţii şi la diluarea identităţii.” Şi nu te-ai gândi la asemenea consecinţe când accepţi inert că-i mai uşor să priveşti la tv decât să citeşti o carte, să dai sfaturi decât să le urmezi, să îi corectezi pe alţii decât să ne îndreptăm pe noi înşine... Ca să vezi unde s-a ajuns cu o discuţie pornită de la „măligă”, pâinea feliată şi sarmalele tipizate! Una dintre cele mai parşive implicaţii ale funcţionării legii minimului efort se ascunde în românescul „merge şi-aşa!”. De discutat cu alt prilej.