Mircea Radu IACOBAN

Pe cât e cu putinţă, încerc să evit în acest colţ de pagină politicul, ce mi se pare (nu numai la noi) egal detestabil fie de-l priveşti din stânga, fie din dreapta. Câteodată, însă, implicarea e de neevitat – cum ar fi cazul discuţiilor din presă despre leafa românilor. Din păcate, nu cred că PSD va izbuti să-şi ţină toate promisiunile, dar, vorba soţului ce-şi examinează nevasta ieşind şi mai boţită de la Institutul de înfrumuseţare: „măcar ai încercat”. Înregimentarea de partid obligă la combaterea fermă a oricărei iniţiative, fie bună, fie rea, venită de la adversarii politici, aşa că şi tentativa de sporire a lefurilor şi pensiilor a fost contestată. Deşi sunt sigur că nu-i român care să nu-şi dorească în teşcherea o leafă mai acătării! Iată cele trei mari primejdii identificate în presă: 1- mărirea retribuţiilor şi pensiilor va duce la inflaţie; 2 – de plusul din teşcherea vor beneficia marile magazine străine, care, imediat, îl vor externaliza; 3 – salariile mai răsărite vor descuraja investitorii străini, cei ce aleg România tocmai datorită mâinii de lucru ieftine. Toate cele trei ameninţări sunt în bună măsură reale. O anume inflaţie, oricum mai mică procentual decât majorarea lefurilor, este posibilă, dacă nu chiar de neevitat. Probabil, cetăţeanul îşi va umple mai entuziast căruciorul cumpărăturilor de la Kaufland, şi profitul (dacă statul nu va lua sub oarece control ingineriile financiare ale multinaţionalelor) va ajunge cine mai ştie unde. Cu siguranţă, România nu va mai fi la fel de atractivă pentru cei care caută slujbaşi buni la lefuri pricăjite. Numai că – şi aici e aici – toate aceste argumente fi-vor la fel de valabile şi în 2020, şi în 2050, şi în 2100. Ceea ce înseamnă că românii sunt pe veci condamnaţi să zacă în coada clasamentelor salariale europene? Întreb, nu dau cu parul! Odată şi odată, cineva trebuie să rupă pisica!

                                     *

Am mai scris, în această rubrică, despre aşa-zisul testament al lui Eugen Ionescu. Nu-l ştiam decât fragmentar, după cum circula pe internet. L-am aflat, într-o nouă postare, integral. De fapt, nu-i un testament, ci o emoţionantă scrisoare de despărţire („Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am mai spus-o, fiecare zi este un câştig. Cred că mi-am pierdut timpul şi am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid”). Epistola conţine şi un pasaj din care rezultă că dramaturgul, în pofida tentativelor fiicei Marie-France Ionesco de a-l „extrage” total din universul românesc, nu-şi neagă ascendenţa şi nici contribuţia românilor la formarea sa intelectuală. „Am fost ajutat în carieră (…) de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.” Primul său gând se îndreaptă către mamă. Al doilea: „Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.” Urmează o foarte lungă listă de prieteni, rude şi instituţii ce ar merita recunoştinţă, încheiată cu mulţumiri adresate… bunului Dumnezeu. Căruia ţine să-i mulţumească nu atât pentru generozitatea cu care i-a vegheat şi orânduit întreaga existenţă, ci pentru că „am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci” (din câte se vede, nu i-a predat la Poliţie, astfel încălcând tocmai poruncile divine 8 şi 10…). Menţionarea dascălilor de la liceul din Bucureşti, în pofida faptului că „profesorii de la Liceul «Sf. Sava» m-au gonit din liceu” arată că „articulo mortis” poate reface adevărata ordine a trăirilor, scoţând amintirile de sub imperiul clipei, spre a le aşeza cum se cuvine în chenarul eternităţii.

                                  *

Mai lăsaţi-mă cu Steaua! Becali cumpără şi adună floarea fotbalului românesc, aliniind o echipă de „stele” incapabile să strălucească. Două explicaţii posibile: ori fotbalul românesc într-adevăr n-are valori, ori FCSB nu ştie decât să le stingă. Cale de mijloc nu-i.