Mircea Radu IACOBAN

Când, acum 50 de ani (!), transmiteam meciurile internaţionale de fotbal (şi nu numai fotbal), la Radio Bucureşti era împământenit obiceiul consultării între crainicii gazdă şi comentatorii oaspeţi cu privire la pronunţarea cât mai exactă a numelor înscrise pe foaia de joc. Nu era nici o ruşine, câtă vreme funcţionează anumite reguli generale, dar zburdă şi sumedenie de excepţii. Îmi amintesc cum încercam să-i determin pe colegii elveţieni, turci, sârbi, polonezi, italieni să rostească imposibilul (pentru ei) nume Pârcălab – după cum, la rându-le, mă şcoleau ei. La vremea aceea slujea microfonul emisiunilor sportive o mână de oameni, aşa că era relativ lesne de uniformizat între noi pronunţiile; acum e-o armată întreagă, cvasi-anonimă, fiecare post de radio sau tv având propriii combatanţi. N-aş crede că se mai obişnuieşte vreo consultare într-ale onomasticei, fiecare citeşte lista formaţiei după cele ştiute (adică, auzite), în funcţie de propria-i obişnuinţă, inspiraţie, şi s-o spunem de-a dreptul, de cultură generală. Mai nimeresc, mai şi ratează. Sigur, nu-i mare nenorocire dacă stranierului Salomao îi ignorăm tilda portugheză de pe o (~); corect ar trebui să-i spunem Salomanio, cu un n muiat palatalizat, dar cum asta presupune un efort vocal străin bazei noastre de articulare, nu-i mare pagubă lăsarea fără buclucaşul n adus în cerul gurii. Dar de ce mai toţi comentatorii din tenis stâlcesc numele Wozniacki, ignorând acel c plasat înainte de k? Pe tenismenă o cheamă, de fapt, Wozniaţki, nu Wozniaki; ne place, nu ne place, ăsta-i numele ei, aşa trebuie să-i spunem. Mişkina este, de fapt, Mâşkina (mâş = şoarece în limba rusă), Jausonec este Jausoneţ, Makaróva este Makárova, Vesnína este Vèsnina, după cum pe noul portar al ieşenilor nu-l cheamă Koşélev, ci Kóşelev, iar pe Iliév de la „Astra”, Ilíev. N-am spaţiu pentru a lungi lista. Bâjbâim şi când este vorba de onomastica românilor. Tăbăcariu de la „Voluntari” pronunţat Tăbăcaríu, cu accentul pe i, într-o silabă ante-finală inventată, este o adevărată monstruozitate lingvistică! Și-i ridicol: numele de familie al tatălui fotbalistului are patru silabe, numele fiului, cinci! Această incorectă şi profund incultă mutare a accentului, care s-a lăbărţat nepermis, de la Rotaríu până la Căprioríu şi Chipcíu (de fapt. Chípciu, după modelul Stanciu, Staicu; în Liga II-a avem un Chírciu, ăsta de ce n-a devenit Chircíu?) De ce îl iertăm pe Balauriu („Voluntari”) şi nu-i spunem, după noua regulă, Balauríu? Închipuiţi-vă cum ar suna! Toată această nemotivată şi inutilă deplasare a accentului, potrivnică spiritului şi istoriei limbii române, izvorăşte din înfricoşata dorinţă a vorbitorului semidoct de a se exprima îngrijit şi cât mai „domneşte”. Epidemia a născut şi stupida invenţie „ca şi”, pare-se de acum imposibil de eradicat, şi, mai nou, altă tâmpenie, supralicitarea lui „către”. Un tânăr (după voce) şi ambiţios comentator de la „Look” ne informează cu asiduitate (asinuitate!) că mingea s-a lovit „de către bară” şi că fotbalistul X este „legat indisolubil de către” Clubul cutare. Gata, s-a schimbat modificarea: mingea nu mai este şutată de Popescu, ci „de către” Popescu, golul nu mai este semnat de Ionescu, ci „de către” Ionescu! Ambiţiosul june se străduieşte să articuleze fiece frază cât mai preţios, cerând mereu permisiunea să i „se permită metafora”. Ridicol: habar n-are ce-i aia metaforă: de fapt, toate construcţiile ce ni le propune sentenţios sunt simple comparaţii şi-atât. Până la metaforă, cale lungă! Și dacă tot discutăm despre comentariile fotbalistice, să-l iertăm de astă dată pe neavenitul Ilie Dobre, cel care crede că în gazetărie se performează prin foale, nu prin minte, pentru a semnala altă nouă pacoste: excesul de informaţie. Transmisiile încep să fie intens parazitate de o zgură de amănunte statistice şi date fără relevanţă – ce mă interesează amănuntele meciului „Dinamo”-Timişoara de acum 30 de ani, erau aceleaşi formaţii, aceiaşi antrenori, acelaşi fotbal, de ce trebuie să ştiu câţi fraţi a avut Pleaşcă, ce mă priveşte statistica şuturilor pe poartă din 1968? Încă un semn că excesul dăunează.

Nichita Stănescu avea un vers: „Hai să ne haidem!”