Mircea Radu IACOBAN

… Pe neamţul ăsta n-am avut cum să-l cunosc. De altfel, se pare c-a fost austriac – tot pe-acolo-i. Dumnealui a înfiinţat, în 1932, calea ferată forestieră de pe valea râului Wasser. Lemn din belşug, oameni blânzi şi supuşi, drumuri în zonă deloc, concurenţă aşijderea, drept pentru care i–a mers din plin. Din plin îi merge şi-acum firmei R.G. Holz Company, care nu-i chiar aşa de nemţească cum vrea să pară, ci, după o privatizare, poate, corectă, a ajuns în fericita posesie a unui patron român. Să fie sănătos şi să-i înflorească afacerile! Imaginea-copertă a „mocăniţei” din Maramureş, purtătoare de dulce nostalgie a unui „a fost odată” mai degrabă necunoscut decât uitat, atrage-magnet – şi curioşii năboiesc din toate zările, inclusiv din depărtate străinătăţuri. Trenuleţului de linie îngustă i se datorează fără îndoială şi dezvoltarea zonei, altfel n-aveau cum şi de ce să răsară tocmai la Vişeul de Sus hoteluri de patru stele, cu dotări şi preţuri de Athènèe Palace. Săptămâna trecută, într-o zi obişnuită de lucru, am numărat doar în cursul dimineţii trei trenuri dus-întors pline până la ultimul locşor. Fiecare garnitură poartă în originalul voiaj retro peste 200 de pasageri, aşadar, un total (parţial, poate vor mai fi fost trenuri şi după-amiază) de 600 persoane. Un bilet pentru cei 21 de kilometri parcurşi de-a lungul Wasser-ului costă 50 de roni; faceţi înmulţirea şi obţineţi un prim indiciu privind rentabilitatea afacerii. Cum n-am mai călătorit de câţiva ani cu înduioşătoarea mocăniţă, m-am străduit să observ dacă şi cât din consistentele beneficiile ale R.G. Holz s-au investit în dezvoltarea rentabilei afaceri. Ceva-ceva s-a făcut, chiar şi un mic muzeu la cap de linie, unde-s expuse documente xeroxate şi vechi fotografii ale începuturilor. La km. 21, adică în staţia Paltin, s-au construit incinte acoperite, dotate cu „şicane” pentru evitarea aglomeraţiei, ca la aeroport, un ring de dans (unde s-a „produs” o mică formaţie de juni maramureşeni, probabil elevi de liceu în vacanţă – mai scot şi ei un bănuţ; nu prea le au cu dansurile populare, dar poartă cu fală costumul local, afişând fiecare la vedere, în batca chimirului, telefonul mobil), la popasurile în care s-a adăpat locomotiva construită la Reşiţa în 1955 (!) posesorii tichetelor galbene sau albastre au primit, „din partea casei” o cafea şi-un degetar de ţuică (nu şi pensionarii: beneficiind de oarece reducere, sunt automat scoşi din porţie...), iar materialul rulant arată onorabil, precizarea din Regulamentul CFF „aceste vagoane cu valoare istorică compensează lipsa de confort” devenind de-a dreptul inutilă. Bătrânele şi pitoreştile locomotive, cu putere abia cât două Loganuri, mai gălăgioase decât făloasele „Pacific 231” de altădată, îşi fac treaba fără cusur – într-un cuvânt, se poate vorbi despre bună organizare şi dotare acceptabilă. A rămas, însă, în suferinţă, linia propriu-zisă: calea de rulare, cu aceeaşi şină fâlfâită cât lama pumnalului, nu prea pare a se afla în atenţia proprietarului. Chiar în ziua cu pricina, trenul nr. 3 a deraiat la o curbă, iar repunerea pe şine a întârziat toate celelalte garnituri. Din câte mi s-a spus, n-a fost prea mare sperietură: voiajul, oricum amarnic zgâlţâit, nu face sesizabilă încă o hurducătură în plus. De altfel, Holz Company şi-a luat măsuri de precauţie, avertizând că „fiecare călătoreşte pe propria-i răspundere”, întrucât „Mocăniţa nu este destinată transportului de persoane”. Apare, desigur, legitima întrebare de ce-s sunt puse în circulaţie trenuri de persoane cu vagoane-clasă... dacă nu-i o cale ferată destinată transportului de persoane (?); evident, se urmăreşte ilicita exonerare de orice răspundere a proprietarului. Juridic vorbind, Regulamentul încearcă să justifice şi să impună o fractură logică de neacceptat, dar câtă vreme afacerea merge din plin şi-i mai rentabilă decât orice altă iniţiativă privată din zonă, toată lumea se face că nu vede. O altă întrebare s-ar putea referi la decizia grăbită a statului de renunţare la cei peste 1000 km. de linie îngustă aflaţi cândva în proprietatea CFR. Formidabila linie de 90 km. (ecartament 760 mm.) de pe valea Arieşului (Turda-Abrud) ar constitui oricând cireaşa de pe tortul oricărui program turistic organizat. Avea aparate de cale şi şină zdravănă, tip 40 (40 kg./m. liniar), lucrări de artă, gări în toată regula – ca să nu mai vorbim despre magnitudinea peisajului din Apuseni. Dar asta-i altă poveste.

   Nu ne rămâne decât să aşteptăm să se ivească neamţul care...