Mircea Radu IACOBAN

Greu de crezut, dar în lumea cea largă există un teritoriu în care autorităţile se străduiesc să stăvilească turismul: „E prea mult! Ajunge! Dăunează!” Pe cât de lung e drumul până în insulele Canare, pe atât de mare-i faima zonei şi afluenţa vizitatorilor (cei mai mulţi englezi, nemţi, francezi). Şase ore şi jumătate de zbor fără escală de la Bucureşti la Santa Cruz nu-s chiar de spaimă, iar compania Wizz Air oferă condiţii onorabile; avionu-i plin până la ultimul loc – şi nu-ţi poţi reţine întrebarea de ce o companie maghiară ce efectuează curse interne şi externe de pe teritoriul românesc, cu personal navigant român şi cu acelaşi număr de avioane cu cât operează şi TAROM, 21, raportează profit, în vreme ce ai noştri lucrează în cronică pierdere…

Datele Eurostat aferente anului 2015 arată că insula atlantică Tenerife se situează pe primul loc în preferinţele turiştilor din Uniunea Europeană, aici înregistrându-se 94 de milioane de înnoptări (în România: 5 milioane). Tenerife are aproximativ dimensiunile Olteniei. O concurează în toate cele (inclusiv la fotbal!) insula Gran Canaria, din acelaşi arhipelag – părinţii noştri au fost seduşi, cândva, de romanul lui A.J. Cronin,, „Gran Canaria”… Ce atrage în amândouă insulele? Înainte de toate blândeţea climei: aproape aceleaşi temperaturi, cât se poate de plăcute, în toate anotimpurile, drept pentru care noţiunea „extrasezon”  continuă să funcţioneze mai degrabă în reţinerile românilor, care ştiu din moşi-strămoşi că vara se merge la mare şi iarna, eventual, la schi. Cu 900.000 de locuitori, Tenerife primeşte anual circa 4 milioane de turişti. S-au stabilit aici, cine mai ştie cum şi când, vreo 3.000 de români – desigur, la muncile „de jos”: ospătari, cameriste, grădinari, muncitori necalificaţi…

Reiau întrebarea: care-s atracţiile? N-aş crede că plajele cu nisip negru, vulcanic; de altfel, autorităţile au adus, în anumite zone, nisip galben din Sahara vecină. Destinaţiile turistice interne nu-s puţine, dar nici formidabile. Pe locul întâi, desigur, cel mai înalt munte din Spania (aflat la o mie de kilometri de Madrid!), vulcanul Tiede, cu cei 3700 de metri ai săi şi cu peisajele lunare de la poale. Penultimele sute de metri le parcurgi cu telefericul (costă zdravăn!), iar ultimele per pedes, dar numai cu o autorizare specială, greu de obţinut. Istoria insulei, populată prin anii 500 î.e.n. de berberi africani şi colonizată apoi de spanioli, este destul de sărăcuţă în evenimente cărora să merite să li se păstreze amintirea. „Casa cu balcoane” de la Orotava, datând din 1632, evocă sugestiv universul domestic colonial şi cam atât, iar „drago milenaria”, copacul străvechi din Icod de los vinos, nu-i cu mult mai spectaculos decât măslinii seculari din insulele greceşti. Dar impresionează, în jumătatea nordică, vegetaţia abundentă şi pădurile din care nu s-a aprobat tăierea unui arbore în ultimii zeci de ani, precum şi miraculosul dezmăţ floral, acelaşi în toate anotimpurile. Precum şi oferta întâlnirii cu delfinii şi balenele pilot, totdeauna prezente la sosirea catamaranului.

Adevărata atracţie o constituie perfecţiunea absolută a industriei turismului, al cărei ABC începe cu obligativitatea cetăţenească a zâmbetului: la orice întrebare îl primeşti cu generozitate întâi de toate şi abia după aceea răspunsul. O fi profesional şi „făcut”, dar luminează şi încălzeşte relaţiile umane. În peisajul urban al staţiunilor nu afli o frunză nelalocul ei, gazonul impecabil este tuns la milimetru, balcoanele hotelurilor deschid privelişti către nesfârşitul Atlantic; n-am văzut nicăieri o hârtie azvârlită aiurea, un muc de ţigară, un câine vagabond, un cerşetor. În boscheţii impenetrabili de buganvilla cântă cocoşii aciuaţi de cine ştie când acolo; câteodată ies la marginea trotuarului să-şi plimbe familia, spre a dispărea apoi în hăţişul verde. Mă-ntreb ce s-ar întâmpla la noi şi cât de grabnic ar dispărea galinaceele, mult mai uşor de capturat decât lebedele din Herăstrău… Autorităţile nu mai aprobă construirea de noi hoteluri decât dacă îndeplinesc standardul de 5 stele, unul dintre cele două formidabile parcuri zoologice a fost închis fiindcă nu mai este agreată dresura de animale (a rămas doar Loro Parque, probabil una dintre cele mai impresionante şi sugestive instituţii de ocrotire a faunei din lume) – într-un cuvânt, Tenerife se prezintă ca o adevărată oază de civilizaţie în toate cele. Asta era.