Mircea Radu IACOBAN

La începutul lui iulie 1504 murea, la Suceava, cel mai mare voievod al românilor, Ștefan. Rog să fiu iertat, dar „cel sfânt” nu mi se pare potrivit adăugat, câtă vreme-s flagrant neîndeplinite condiţii cerute chiar de ortodoxie pentru sanctificare. De altfel, şi ne-necesar, fiindcă Ștefan n-are nevoie de lumeşti promovări într-ale rangului şi stimei, naţia păstrând cu adâncă veneraţie, din totdeauna şi în vecii vecilor, amintirea domnitorului. Dar asta-i altă discuţie. Comemorarea de la 2 iulie readuce în discuţie tema testamentului ştefanian. A existat, n-a existat? Nu-i vorba despre împărţeala bunurilor rămase după plecarea răposatului pe cealaltă lume, ci de un testament mai degrabă politic. Ar fi şi greu de imaginat un act civil detaliat de partajare, câtă vreme familia cu drepturi patrimoniale mai mult sau mai puţin legitime a fost numeroasă şi răsfirată: patru soţii, două ibovnice „oficiale” (Căţuna la Brăila, Maria la Hârlău). Dintre soţii, Maruşca i-a dăruit un fiu, Evdochia de Kiev trei, Maria Voichiţa patru. A avut câte un fiu recunoscut cu ibovnicele (Mircea şi Petru) şi nu se ştie câţi alţi copii din flori. Greu de descâlcit! Se zice, însă, că ar fi lăsat un testament politic. L-a publicat încă din sec. XIX Asaki, care n-are nici o îndoială când îl republică în „Albina românească” însoţindu-l de o gravură a lui Miller intitulată „Descrierea cadrului al doilea din istoria Moldovei, înfăţoşător pe Ştefan cel Mare cuvântând al său testament politicesc”. Mai prudent, Kogălniceanu crede că-i vorba de-un necrolog, în vreme ce alţii susţin că nu-i nici una, nici alta şi-l categorisesc în rândul scrierilor în proză de tip romantic, care, spune M. Anghelescu în „Mistificaţiuni”, „chiar dacă utilizează modele retorice celebre (Flechier, Bossuet), pun în relaţie o temă morală cu una istorică, referindu-se la o figură exemplară a trecutului naţional, şi toate acestea cu cel puţin zece sau douăzeci de ani înainte de Bălcescu”. „Tema morală” este bine cunoscuta „fortuna labilis”: „Aşa este că toate lucrurile lumii sunt deşarte, o umbră, un vis, o apă care curge... ” „Tema istorică” ar constitui-o privirea admirativă spre trecut, înţeles ca temei şi reazim al evoluţiilor viitoare. În epocă, „testamentul” a făcut vâlvă, a stârnit polemici şi a lăsat fără răspuns cel puţin două întrebări. Prima: cine-i adevăratul autor al scrierii găsite de Const. Hurmuzaki? A doua; este vorba de un simplu fals? La un moment dat, paternitatea textului, căruia i s-a dat citire şi la festivităţile comemorative de la Putna, a fost atribuită chiar lui Mihai Eminescu (cum se ştie, membru al Comitetului de organizare din 1871). Şi numele lui Bălcescu a fost evocat printre cele ale ipoteticilor autori, numai că analiza filologică a scriiturii va dovedi că-i evident anterioară, urmând a fi atribuită unui precursor. De curiozitate, iată o mostră de text (apud M. Ang., op.cit.): „Au nu vă aduceţi aminte că noaptea cea despre bătălie la acel care, lepădându-se de lume şi de poftele lumeşti, în pustiu numai, spre a lui Dumnezeu laudă se închisese, la acel loc, zic, necălcat de urme omeneşti, în mijlocul pădurilor, în culcuşul fiarelor sălbatice, către acel săhastru, Ştefan au năzuit şi plecând armele patriarhului din codri, căută şi adusă biruinţă în tabere...” Desigur, nu poate fi vorba de un text contemporan cu sfârşitul lui Ştefan, şi, în consecinţă, nu-i necrolog. Testament cu atât mai puţin, câtă vreme a fost redactat (la persoana a III-a) cu siguranţă spre sfârşitul sec. XVIII. Atunci, ce-i? Se pare că-i vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi – pentru istoria literaturii române prezentând real interes şi importanţă. La vremea primei apariţii a „testamentului”, 1840, începea să se practice „falsul patriotic”, ce avea să culmineze cu acea născocită „Cronică a lui Huni”, publicată în 1856, aşa că a fost întâmpinat cu suspiciunile cuvenite şi textul discutat aici. Densusianu l-a declarat fals şi l-a atribuit mistificărilor din primele decenii ale sec. XIX. Opinie numai parţial corectă, fiindcă, într-adevăr, n-avem de a face cu o scriere din veacurile XV-XVI, nu era un testament şi nici un necrolog. În 1986, reputatul şi regretatul cercetător ieşean N.A. Ursu a anunţat că a identificat autorul, după îndelungi şi amănunţite analize grafologice şi filologice, în persoana ierodiaconului Gherasim Putneanul, de la Episcopia Romanului, mort în 1797. El ar fi scris acest panegiric, dar şi alte texte publicate de Kogălniceanu în 1840. Astfel am rămas fără un testament al lui Ştefan cel Mare, fără necrolog, dar cu un fapt de istorie literară ce coboară mult data apariţiei primelor proze poematice în cultura română. Nu-i puţin!