Mircea Radu IACOBAN

Readusă în discuţie datorată recentelor evoluţii politice guvernamentale, tema plagiatului continuă să opereze cu instrumente de evaluare şi măsură dacă nu strâmbe, oricum contestabile. Ceea ce nu înseamnă că relaţia doctorat-plagiat n-ar fi funcţionat din totdeauna în lejeră habitare comună: de s-ar lua la cercetat teză cu teză, mă tem că jumătate din titlurile universitare s-ar mistui pe apa sâmbetei! Dar cine şi când să facă astfel de verificare cvasi-imposibilă şi, mai ales, cu ce unelte? Mai nou, se acordă exagerat şi nemeritat credit internetului şi analizei electronice. Foarte ciudat: nimeni nu vede că rezultatele astfel obţinute pot incrimina, dar nici într-un caz n-au cum să dezincrimineze! Și-s utilizate taman pentru „albirea” dosarelor, adică-s puse să acţioneze exact în direcţia în care n-au cum dovedi nimic! Să ne explicăm: analiza pe net este în măsură să ofere informaţii despre textele „atinse” de internet, stabilind eventuale similitudini vinovate. Numai că nici 10% dintre lucrările ştiinţifice publicate în volum nu-s postate pe net, aşa că sunt cercetate electronic cu precădere şi aproape exhaustiv doar textele apărute în revistele de specialitate. Rămâne în afara analizei tocmai producţia ştiinţifică de greutate, cărţile adică – iar tezele, cum bine se ştie, din cărţi se fac. Foarte rar avem de a face cu o cercetare realmente originală, de altfel condiţie elementară pentru acordarea titlului de doctor în oricare disciplină. Între cele două războaie mondiale, când, anual, universităţile noastre acordau (pe ţară!) zece-douăzeci astfel de titluri (acum se numără cu miile!), terenul cercetării era mai puţin desţelenit şi „o repede ochire” asupra disertaţiilor de odinioară oferă lesne constatarea că încorporează serioasă trudă de investigare proprie. Progresele rapide ale ştiinţei fac din ce în ce mai dificilă reala investigare „în premieră”, aşa că doctoratul de azi se nutreşte mai ales din trudă străină, eventual re-ordonată şi re-coafată. Ceea ce, la urma urmei, n-ar fi de neglijat – evident, dacă sunt respectate regulile citării şi demersul rămâne onest până la capăt. Programele anti-plagiat de pe net pot oferi indicii comparând sursa A cu sursa B, dar rezultatul investigaţiei rămâne de necontestat numai dacă acea sursă B este cu adevărat întreagă – şi, cum am arătat, n-are cum fi. Evident, poţi compara sursă cu sursă doar dacă amândouă entităţile sunt prezente în integralitatea lor. Dacă una-i incompletă, decizia-i oricând contestabilă. Apoi, internetul a apărut relativ de curând, mult după reala constituire a „miezului” tezaurului cultural-ştiinţific al umanităţii. Programul anti-plagiat n-are cum lua în seamă mai nimic din ceea ce s-a creat în epoca ante-net, aşa că apare încă un enorm hiatus, uşor de speculat. Când se afirmă că un semnificativ procent de însuşire a proprietăţii intelectuale străine, detectat în cutare teză, este suficient de incriminant pentru formularea deciziei de plagiat, sentinţa este logică, temeinică şi de ne-atacat: programul a căutat şi, în ceea ce a analizat, a aflat suficiente similitudini vinovate. Or fi chiar mai multe, dar din ceea ce a avut la dispoziţie, atâta a găsit şi-i prea de-ajuns. Aceeaşi logică nu funcţionează, însă… invers: un procentaj mărunt nu poate să absolve, fiindcă nu se poate şti câte surse ignorate de internet au fost fraudulos utilizate. Decizia s-ar cuveni formulată cu multă moderaţie, chiar dacă ar aminti de sentinţele pronunţate cândva de odioasa Inchiziţie: acuzatul nu-i nevinovat, ci doar nu i s-a putut dovedi vina.

P.S.

Joi a avut loc o emoţionantă şi impecabil organizată comemorare, în prezenţa ambasadorului USA şi ambasadoarei statului Israel, a victimelor Pogromului de la Iaşi din iunie 1941. În pragul părăsirii postului, Domnul Hans Klemm ne-a făcut surpriza să-şi încheie intervenţia la microfonul instalat în incinta Cimitirului Evreiesc citind un lung poem de Paul Celan. L-a vrut recitat în limba română, ceea ce, din păcate, l-a făcut cvasi-ininteligibil. Din CV-ul dlui ambasador n-am aflat că ar fi avut până acum preocupări literare şi înclinaţii către poezie. Ceea ce înseamnă că România l-a făcut să preţuiască poezia; n-a izbutit să ne înveţe ca lumea limba, dar a intuit o dominantă a sufletului românului, cum se ştie, din totdeauna născut poet. O fi aflat şi că, în spaţiul mioritic, poezie = sărăcie?