Mircea Radu IACOBAN

Vă mai amintiţi povestea lui Andersen? O biată copilă era trimisă, în toiul iernii, să vândă chibrituri la colţul străzii. Nu cumpăra nimeni. N-având curaj să se întoarcă acasă fără barem o cutie vândută, a rămas în frig şi-n noapte să aştepte cumpărătorul salvator. Într-un târziu, învinsă de ger, a cutezat să aprindă un chibrit, barem să simtă o clipită adierea căldurii. Cât a ţinut flăcăruia s-a văzut într-o mirabilă sufragerie caldă, la masa încărcată de bucate. Repede, chibritul s-a stins. Aprinde altul: minune, îşi îmbrăţişează bunica, singura din familie ce-i arătase o fărâmă de iubire. Iar bunica murise demult… Plină ţara de fetiţe cu chibrituri. Şi nu le vedem! În afara finalului trist, care a stors lacrimi atâtor generaţii, povestea lui Andersen li se potriveşte mănuşă.

Iată-le, în veacul XXI, păpuşi-santinelă postate caraulă la răscrucile dintre rafturile de la Kaufland, Carrefour, Billa, Auchan… Fie că te invită să guşti gratis microscopice porţii din bucate minune care, altfel, costă nu ştiu cât (plus, obligatoriu, 99 de bani), fie că-ţi taie calea spre a-ţi înmâna reclame ce le arunci înainte de a le citi, fie că-ţi oferă ziare greu vandabile – toate arborează acelaşi zâmbet fals, umil şi stingherit. Firma le îmbracă „haios” (în preajma anului nou, toate arborează scufie roşie şi devin „Crăciuniţe”…); stau în picioare ore în şir, pentru nu ştiu ce amărâtă retribuţie, că-s plătite, cu siguranţă, „la bucată”: fiind minore, n-au contract de muncă, aşa că n-au parte nici de bietul salariu minim pe economie.

Nu cred că vreo mamă ce-şi împinge căruciorul cu cumpărături prin preajma odraslei postată ţeapăn „la locul de muncă” încearcă vreo fărâmă de mândrie: „iat-o, admiraţi-o, asta-i fata mea!” Aş zice mai degrabă că dimpotrivă, familia, pentru care şi bruma de bănuţi astfel adunaţi contează, ocoleşte magazinul cu pricina. Deşi, la urma urmei, nici o muncă nu-i de ruşine (românii mai au mult până vor accepta ideea!) şi a încuraja tinerimea să se încadreze unde şi cum izbuteşte ţine de-o mentalitate veche şi sănătoasă. După terminarea liceului sucevean, la 16 ani, am lucrat ca paznic de noapte la depozitul de buşteni IFET de la Iţcani. Din prima leafă, 415 lei, (ilegală în felul ei, fiindcă un minor nu putea avea gestiune, dar prin 1956, astea erau considerate mărunţişuri) mi-am cumpărat un măreţ pulover ornat cu patru cerbi bogat încornoraţi, fiind cât se poate de mândru: „E din munca mea!” Am adăugat astfel, cum-necum, poate prea timpuriu, o anume experienţă de viaţă utilă, pe care, desigur, şi-o însuşesc şi şi-o adaugă fetiţele cu chibrituri de la Kaufland.

Mă-ntreb, însă, ce văd ele atunci când aprind chibritul imaginaţiei: desigur, nu numaidecât sufragerii calde şi mese pantagruelice. Poate, mai degrabă, primesc aplauze în lumina reflectoarelor, pe scena unui mare teatru, ori se plimbă în ţinută de gală pe nu ştiu ce Rivieră sau, mai simplu şi mai terestru, se închipuie împingând ele însele cărucioare vârfuite cu bunătăţi scumpe în magazinul cu pricina. Cale lungă de la vis la realitate, dar, nu-i aşa, vorba chinezilor, fiecare drum lung începe cu un prim pas. Au de făcut faţă şi măruntelor şicane care, credem, nu credem, întunecă viaţa oricui şi oriunde.

O biată vânzătoare de gazete din parcarea magazinului X (cumpăram cu toţii, spre a-i putea face uitat restul) era bine ştiută datorită zâmbetului vesel şi sincer arborat non-stop cu adevărată şi senină inconştienţă. Îmbrăcată ca vai de ea, dar totdeauna curat şi îngrijit, slabă ca o arătare, nu uita să ne ureze, indiferent de ziua săptămânii, „sănătate şi un vichend plăcut!” Am redescoperit-o în parcarea altui magazin, tocmai la periferia oraşului, unde, cu siguranţă, nu mai are nici pe departe amărâtul dever de altădată. N-a vrut să-mi spună de ce a trebuit să plece de la fostul „loc de muncă”, dar bănui că şi-n universul ignorat al parcărilor funcţionează adversităţi, ierarhii şi brutale reguli ale locului. A izgonit-o cineva, a trebuit să se aciueze unde şi cum a putut. Ieri, adică miercuri, mi-a înmânat ziarul pe care, de fapt, îl aveam, şi mi-a urat, desigur, „vichend plăcut”. Era fericită că şi-a regăsit unul dintre clienţii de altădată.

Amărâtă viaţa fetiţelor cu chibrituri!