Mircea Radu IACOBAN

Cu obstinaţie, dna Marie-France Ionesco, fiica marelui dramaturg, continuă încercarea de totală negare a originii tatălui. „M-am săturat ca tatălui meu să-i fie atârnată de gât ca o tinichea originea română!” – declară dna Marie-France Ionescu, care, între altele, n-a acceptat celebrarea centenarului Eugen Ionescu în România (dramaturgul s-a născut la Slatina, în 1909). În funcţie de dicteul umorilor personale, fiica scriitorului a interzis reprezentarea în străinătate a pieselor ionesciene puse în scenă de cunoscuţi regizori români (Dabija, la Dublin) şi obligă teatrele din ţara natală a celebrului său tată să ortografieze, pe afişe, „Ionesco” în loc de Ionescu. Vreme de decenii, pe timpul lui Ceauşescu, Ionescu a fost interzis în România. Acum, îl interzice dna Marie-France!

Dictatura moştenitorilor în gestionarea drepturilor patrimoniale atinge, astfel, cota absurdului… ionescian şi devine pur şi simplu jignitoare pentru o ţară şi un popor plasate otova sub oprobriul „tinichelei legate de coadă”. Examinarea chestiunii presupune două abordări: una strict obiectivă, ţinând de atestarea originii în conformitate cu realitatea actelor de stare civilă, şi o alta de esenţă morală, reflectată de atitudinea noastră faţă de noi înşine. Dacă te-ai născut în avion pe teritoriul Canadei eşti canadian şi toată viaţa vei face uz de certificatul de naştere emis de autorităţile canadiene. La cetăţenie poţi renunţa dacă doreşti – ceea ce nu anulează cu nici un chip realitatea de născut canadian.

Eugen Ionescu, având şi anumită ascendenţă evreiască în familie, a văzut lumina zilei în România, până la vârsta de 25 de ani a scris şi publicat în româneşte, opera lui se trage în bună măsură din filonul Pann-Alecsandri-Caragiale şi, mai mult, a reprezentat oficial statul român în calitate de diplomat la Legaţia noastră de la Vichy. A fost dreptul lui să opteze, mai târziu, pentru altă cetăţenie – ceea n-are cum să-i şteargă datele de identitate anterioare. Îngrijorător, comentariile postate pe internet la opreliştile dnei Marie-France o aprobă în covârşitoare măsură (!), ceea ce aduce în discuţie, de această dată, chestiuni de ordin moral rezumabile prin vechea sintagmă tatuliciană „ruşinea de a fi român”. Fără jenă de oprobriul strămoşilor, nouă ne este ruşine de ceea ce suntem!

Alţii cum or fi procedând în cazul marilor valori născute în postata ţării respective? Maghiarii – de la care, ne place sau nu ne place, avem destule de învăţat – menţin fără nici o ezitare în patrimoniul naţional numele unor laureaţi ai Premiului Nobel doar născuţi în Ungaria, cum ar fi G.A. Olah (a văzut lumina zilei la Budapesta, după care s-a şcolit şi a trăit în Canada), G. Hevery (născut la Budapesta, s-a format în Germania şi s-a impus în SUA), G. Bekessy (adus pe lume într-o maternitate din Ungaria, s-a remarcat în Anglia şi s-a pensionat la Berlin), E.P. Wigner (şi-a petrecut doar primii ani la Budapesta, spre a se impune apoi ca fizician în SUA). Singurul laureat Nobel bulgar, Elias Canetti, născut la Ruse, a părăsit ţara la vârsta de 6 ani, consacrându-se în Anglia şi Italia. Nici o clipă ungurii sau bulgarii nu s-au gândit să le conteste apartenenţa, prin naştere, la familia popoarelor respective şi n-au considerat asta „o tinichea legată de coadă”.

Pe blog, la noi, originea română (şi formarea ca intelectual) a lui Ionescu este considerată, ciudat, „o ipocrizie”, mai firesc ar fi „să lăsăm oamenii în pace să trăiască aşa cum vor şi le place; nu vă mai băgaţi în sufletul lor, atârnându-le forţat (?) de gât originea românească”, fiindcă „omul este ceea ce face, nu pietroiul lângă care s-a născut sau trăieşte, nu ce este mama sau tata.” Nu putem trece cu vederea că fervenţii susţinători ai „neromânismului” ionescian combat cu argumente de tipul „sunteţi nişte securişti fesenişti stalinişti”, scriu cu greşeli de ortografie, fac acorduri de genul „rinocerii nu pricepe”, spre a conchide, într-o logică a absurdului suveran, că Ionescu n-are cum fi român câtă vreme-i… „monarhist superlucid”. Sunt, desigur (în minoritate), şi comentarii de tipul „nu îmi este ruşine de tata şi de neamul din care mă trag”, dar grosul intervenţiilor rămân favorabile dnei Marie-France: „Mă închin în faţa acestei doamne care ştie bine ce are de făcut.” Eu aş spune, dimpotrivă, că fiica gestionează abuziv şi păgubos moştenirea tatălui, sugerând o parşivă discriminare (francezii – superiori, românii – biată „tinichea”). Şi că întreaga campanie „intelectuală” ce a aşezat semnul egalităţii între patriotism şi naţionalism tinde să ne scoată din rândul europenilor prin voinţă şi strădanie… proprii. Regretabil!

În anii ̓70, la Atena, am asistat la „cozeria” lui Eugen Ionescu intitulată „De ce scriu”. Recunosc, m-aş fi aşteptat ca autorul „Rinocerilor” să evoce, fie şi în treacăt, nu numai originea română, ci şi partea de operă creată la Carpaţi şi Dunăre. N-a făcut-o. Ceea ce, la urma urmei, nu schimbă nimic.