Mircea Radu IACOBAN

Întâi de toate, rog să mi se îngăduie un flash politic. Teribil de vocali, viteji şi bătăioşi se arată liderii sindicali când se discută mărirea salariilor! Sunt aceiaşi lideri care, când Băsescu a anunţat tăierea lefurilor, n-au scos o vorbuliţă. La plăcinte, înainte, la război, înapoi!

După care, la plebicist – adică, la fotbal. Că, în sfârşit... s-a sfârşit campionatul. L-am blefturit şi cârâit tot timpul, dar iată cât de goale ni-s acum după-amiezile! O temă de cercetare: cum de izbuteşte fotbalul să fenteze legile pieţii? Dacă trenurile n-au călători, CFR le suspendă, ba chiar desfiinţează şi liniile. Dacă stadioanele-s goale, nimeni nu se impacientează – „asta e!”. Când vezi ditamai hardughia de arenă (Timişoara, Tr. Severin, Chiajna, Voluntari, Tg. Mureş, Ploieşti) cu câte-o mână de speriaţi oploşiţi în tribune este cât se poate de firesc să te întrebi „cui prodest?” Vechii romani spuneau că poporului trebuie să-i asiguri pâine şi circ. Cu pâinea, în mare, ne descurcăm cumva. Circul adevărat s-a mutat de mult în platourile televiziunilor, ovalul stadioanelor găzduind reprezentaţii care mai interesează, din când în când, doar falanga microbiştilor. Şi construim stadioane noi (Craiova, Tg. Jiu), aşezând carul înaintea boilor. Sigur, tot ce se clădeşte e un bun clădit, rămâne ţării, dacă n-are cum s-o facă azi, sperăm să-şi dovedească utilitatea mâine – numai că întâi şi-ntâi s-ar cuveni să construim fotbalul care să umple tribunele. Dacă enoriaşii nu vin la biserică n-o fi chiar vina patriarhului, cât a parohului; mă tem că, în fotbal, responsabilităţile se inversează, întru confirmarea zicerii că peştele de la cap se-mpute. Mai multă dăruire, bună-credinţă şi chiar competenţă afli jos, la bază; cu cât urci scara ierarhică, eşti obligat să observi că domină tot mai evident improvizaţia, rapacitatea, nesimţirea, grobianismul şi fandoseala pe bani publici (că publici sunt oricum, chiar dacă nu curg toţi direct din punga statului). Nu-l regret deloc pe Sandu, dar mă-ntreb de unde a ieşit acest imberb Burleanu, sub oblăduirea oloagă a căruia campioana României se decide la TAS şi cupa înmânată celor din Voluntari este inscripţionată cu numele învinşilor. De râsul curcilor! Iar scena cu bodiguarzii protejându-l (de cine?) pe majestatea sa Burleanu aminteşte izbitor de Idi Amin Dada şi de Bokassa & comp!

În popor, despre astfel de personaje se spune că „au pierdut legătura cu pământul”: prezidentul Burleanu s-a instalat în buduroiul cu miere şi nu se dă dus oricât l-ar afuma presa şi l-ar deligitima rezultatele. A-nvăţat mecanismul pseudodemocraţiei interesului, a ştiut să se înconjoare de yes-mani cu drept de vot şi iată-l baricadat în cuib străin: precum puiul de cuc, întâia grijă a fost să azvârle afară odraslele gazdei.

Stat în stat, FRF îşi face singură legile şi le potriveşte să servească întâi de toate interesele clientelei aciuate în preajma preşedintelui. Nu văd cum s-ar putea interveni din afară, ţesătura este abil încâlcită, cu foloasele direcţionate către camarilă şi cu ponoasele externalizate în contul lui Daum. Carele nu-i chiar un oarecare în fotbalul european, dar la noi a picat ca musca-n lapte. Pur şi simplu stârneşte milă. N-a adus exact ceea ce se spera – idee de joc, soluţii tactice, personalitate echipei.

Cât despre fotbalul din Moldova: Poli Iaşi iar e campioana play-out-ului; cum ar veni, în ţara orbilor, chiorul e-mpărat. Faţă de condiţiile ce (nu) le-au fost create, trupeţii lui Neagoe se cuvin felicitaţi: al doilea an la rând au izbutit mai mult decât s-a sperat. Botoşaniul, echipă de elan, s-a dezumflat etapă de etapă, pierzându-şi ce avea mai scump: taman elanul. Piatra Neamţ a rămas doar cu gondola. Foresta împărtăşeşte soarta pădurilor moldave: a jumulit-o de puncte care cum a vrut. Avem un nume nou în Liga a II-a, Ştiinţa Miroslava. Până acum, cea mai mare comună din judeţul Iaşi avea a se lăuda întâi de toate cu rezervaţia de la Uricani în care se prăseşte caradaşca monument al naturii; iat-o intrată şi-n lumea fotbalului onorabil. Nimeni nu aştepta să câştige seria în dauna ambiţioşilor maghiari de la Miercurea Ciuc. Este, până la urmă, şi meritul primarului Niţă, adept al filosofiei păunesciene „ce nu se poate, când totul se poate?”

În ziua meciului cu Polonia mă voi afla departe, într-o insulă din Atlantic până unde, sper, să nu răzbată decât veştile bune. Dum spiro...