Mircea Radu IACOBAN

În 2017, Mihai Iordache ar împlini 80 de ani. Odihneşte de veci în elegantul cimitir armenesc din Suceava, unde devotata soţie i-a aranjat o minigrădină botanică în jurul impresionantului monument funerar. Acum, în pragul verii, e potopit de flori. Şi el, şi soaţa mi-au fost colegi de grupă în studenţie. Mihail era cu trei ani mai vârstnic şi plusul de experienţă dură a vieţii se simţea. Noi terminaserăm liceul la teribila vârstă de 16 ani şi eram pur şi simplu năuciţi de noutatea cutumelor şi rigorilor universitare.

Mihail, „bătrânul” grupei, adera mai greu la viziunea noastră ştrengărească şi, ades, puştesc-superficială; venea dintr-un spaţiu – Bărăganul – cu deschideri largi şi ne vorbea mereu despre farmecul câmpiei nesfârşite (pe care, mărturisesc, nu l-am perceput niciodată). De aici poate şi încăpăţânarea lui să privească mereu dincolo şi mai departe, fiindcă în Bărăgan fiecare pas mută orizontul... Învăţam, conform tradiţiei studenţeşti, mai cu seamă în preajma sesiunii de examene, când ne străduiam abitir să înşurubăm în memorie sumedenie de amănunte, în bună parte inutile. La ce mi-a folosit memorarea mecanică a denumirilor limbilor iraniene medii ori a nesfârşitului pomelnic cu vorbe uitate în hăţişul dialectologiei? Iordache se pricepea să împartă şuvoiul de amănunte în două: trebuincioase şi prisoselnice – ceea ce noi am izbutit abia mai târziu.

Studenţia ne-a fost cât se poate de amărâtă: eram cu toţii săraci de-a binelea şi, probabil, tocmai de aceea s-a închegat o atmosferă caldă, de familie, fără epatări şi vedetisme. Ca să mai ogoim cât de cât sărăcia, ne învârteam să obţinem câte o delegaţie a Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, spre a ţine conferinţe la ţară. Se decontau biletele de tren clasa III-a şi primeam – minune! – magnifica diurnă de 18 lei. Bineînţeles că la Cămin nu venea nimeni; şi primarul, şi noi eram mulţumiţi de ştampila pe delegaţie: comuna mai raporta o „acţiune” şi noi ne adjudecam râvniţii 18 lei. Nu m-am învrednicit niciodată să citesc până la capăt conferinţa înmânată sub semnătură de SRSC, dar Iordache nu se lăsa până ce nu corecta, de amorul artei, dezacordurile şi ogoia sintaxa suferindă (textele erau traduse din rusă).

Sar peste armată, cumplit meşteşug de tâmpenie, de pe urma căreia nu mi-a rămas nimic, barem vreo papagaliceală de soiul înşirării limbilor iraniene medii (na, că le ştiu şi-acum ca pe apă: Bengali, Bihari, Penjabi, Gujarati, Sindhi, Assama, Uria...). Cel mult amintirea farselor pe care, împreună cu elevul Arşinel ot Dolhasca le coceam bieţilor ofiţeri făcuţi „pe puncte” ori pasul de front bătut cu elevul Iordache numai pe stângul, la comanda încheietorului de pluton, colegul Liviu Rusu, şi el dus pe altă lume... După absolvire, Mihai a ajuns la Suceava, unde foarte repede şi-a asumat condiţia de om al cetăţii. S-a afirmat bazându-se pe adevăratele sale date şi unelte: scrisul mai întâi, echilibrat, serios, făr-de compromisuri, seriozitatea şi puterea de muncă. Fiinţează prejudecata potrivit căreia poţi obţine rangul condeiului critic doar dacă-ţi utilizezi instrumentarul pentru disecarea operei marilor scriitori, eventual luaţi în răspăr. Mihail nu cred că şi-a dorit vreodată să intre astfel în rândul criticilor respectaţi şi luaţi în seamă: şi-a propus înainte de orice să fie exact, echilibrat, onest şi adevărat, indiferent de statutul social al autorului cercetat.

Profesor şi decan la Universitatea suceveană, şi-a atras repede preţuirea şi simpatia studenţilor. S-a străduit, ca şef al Inspectoratului Şcolar Judeţean, să rezolve chestiunile din totdeauna trenante (statutul cadrelor didactice, relaţia profesor-elev-familie, evantaiul curricular, condiţia profesorului, fluctuaţia cadrelor ş.m.a.). Adrian Dinu Rachieru l-a caracterizat cum nu se poate mai exact: „Mihail Iordache era tipul de intelectual care reuşea, chiar prin simpla prezenţă, să inducă o stare pozitivă, a fost un om generos, care punea mai presus de viaţa lui împlinirea câte unui vis”.

Datorită lui s-a organizat la Suceava primul Simpozion Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, în 1992, apoi au urmat altele, când a reuşit să-l aducă pe lingvistul Eugen Coşeriu, dar şi pe alţi participanţi de marcă. L-am simţit aproape în încercarea de a înfiinţa un teatru profesionist în vechea cetate de scaun. În toate momentele acelei dificile construcţii, Mihail s-a implicat de parcă ar fi avut responsabilităţi şi însărcinări directe. Nici nu mai ştiu dacă i-am mulţumit atunci când se cuvenea şi, mai ales, cât se cuvenea... Un gând bun la apropiata aniversare-comemorare sunt sigur că-i poartă, pentru strădania redacţională depusă, revistele „Pagini bucovinene” şi „Bucovina literară”. Iar noi, foştii colegi de studenţie, cum se vede, nu-l uităm.

În cimitirul armenesc de pe strada ce urcă spre Zamca s-a trecut liliacul, au înflorit trandafirii, se desfoaie stânjeneii, hortensia şi iasomia.