Mircea Radu IACOBAN

Sunt în Iaşi din 1957. Când am venit la Universitate, Palatul Culturii se repara. De atunci, adică vreme de 60 de ani, cu mici pauze pricinuite de lipsa fondurilor, Palatul se tot repară. Anul trecut, după o restaurare ce a durat aproape un deceniu şi a costat peste 27 de milioane de euro, reinaugurarea fastuoasă anunţa, în sfârşit, deplina refacere a edificiului-emblemă a Iaşilor, construit între 1908 şi 1925 după planurile arhitectului I.D. Berindei. Şi iată că acum, după extrem de costisitoarea restaurare, pereţii Palatului au început să crape! Specialiştii susţin că n-ar fi motive de mare îngrijorare, fiind vorba nu despre probleme de structură, ci doar despre „procese de construcţie umede, iar umiditatea astfel înglobată poate să dispară în câţiva ani”. Nu-mi închipui cum s-ar realiza o restaurare prin procese „uscate” (!), dar, lucrarea fiind în garanţie, constructorul, probabil, va tencui fisurile - numai că au crăpat plăci de marmură şi-s afectate decoraţiunile din ipsosul special „bois-ciment” inventat şi pus în operă de Coandă.

Palatul e şubred? Este. În două etape am lucrat în încăperi din Palatul Culturii. Mai întâi, din 1966, acolo funcţionând, la parter, redacţia revistei „Cronica”, iar din 1969, la etajul II, Editura „Junimea”. Când am încercat, la editură, să bat câteva cuie în pereţi pentru a aşeza tablourile făcute cadou de pictori ieşeni, am constatat că nu-i nevoie de ciocan: era de-ajuns să le împingi cu degetul. La etajul al doilea al impunătoarei clădiri, pereţii interiori erau din leaţuri „placate” cu stuf şi tencuite - ca la casele ţărăneşti de pe malul Bahluiului... Nu-i chiar palatul lui Ştefan cel Mare, cum unii mai cred, da-i edificat în bună parte pe temeliile din veacurile trecute. Mai mult, în construcţie au fost preluate, la parter, ziduri ale palatului reconstruit de Al. Moruzi (1806), la etaj regăsindu-se pereţi de cărămidă din timpul lui Mihail Sturza (1843).

Interesant este că temeliile de la 1806 (în partea din faţă) s-au dovedit mai rezistente decât cele noi ale părţii din spate! Curtea domnească de la Iaşi exista pe acelaşi loc încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, stampele de epocă arătând, de la o etapă la alta, imagini total diferite. Impresionanta clădire continuă să sufere din pricina refacerii, pe aceleaşi fundaţii, a unui edificiu reclădit în acelaşi loc, dar de fiecare dată cu altă înfăţişare. L-a ruinat „marele foc” din 1827, când a ars un sfert din Iaşi, apoi incendiul din 1880, l-a şubrezit cutremurul din 1941, a trecut peste el al Doilea Război Mondial. Arhitectura „clasică” a Palatului construit de Mihail Sturza în 1843 n-are comun cu neogoticul imaginat de Berindei decât ceea ce nu se vede, adică, temeliile rămase „bune-n grad” până-n zilele noastre.

A fost reşedinţă domnească, Palat administrativ, Palat al Justiţiei, este Palat al Culturii, păstrându-şi, prin vreme, rolul de adevărat simbol al fostei capitale - exemplar pus total în valoare odată cu edificarea ansamblului Palas. Cea dintâi compoziţie statuară din Moldova, monumentul lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului (autor, sculptorul francez E. Frémiet), dezvelită în 1883, aminteşte tristul moment de întunecare a poetului naţional. Se ştie, la festivitate urma ca Eminescu să citească „Doina”, poezie pentru recitarea căreia, în trecutul regim, s-au făcut ani grei de puşcărie. Nu dau crezare celor care susţin că Eminescu nu şi-a citit incendiarele versuri în semn de protest pentru faptul că la festivitate nu s-a permis participarea „poporului” (n-a fost îngăduită decât prezenţa suitei regale şi a oficialităţilor locale) - o consider pură speculaţie patriotardă. De altfel, Eminescu însuşi explică: „nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările..." Şi asta chiar dacă, într-un articol din 18 iunie 1883, încă obsedat de eveniment, poetul a considerat, în gazetăria sa politică, serbările de dezvelire de la Iaşi ca fiind desfăşurate „nu spre a-l glorifica pe El (Ştefan cel Mare) ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său” („Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el”)…

Sumedenie de amintiri poartă Palatul ieşean, şi fisurile din zidire, identificate după o restaurare îndelungă, costisitoare şi „definitivă”, şubrezesc nu numai clădirea, ci însăşi istoria urbei. Dea Domnul să fie superficiale, remediabile şi… ultimele.