Mircea Radu IACOBAN

Aflu din gazete că a fost redeschis, la Havana, Muzeul Napoleon. L-am vizitat în 1971, când se împlinea un veac şi jumătate de la moartea lui Bonaparte în insula Elena. Bănuiesc de ce, între timp, a fost închis: funcţiona în două încăperi dintr-o clădire modestă şi destul de dărăpănată. Cum, în primele decenii de pe vremea lui Fidel, la Havana nu s-a dat barem c-o pospăială de var, darămite să se repare vreuna din vechile zidiri, probabil că originalul Muzeu l-a închis... bătrâneţea şi şubrezenia „locaţiei”. Acum, ocupă patru etaje dintr-un palat renascentist (în fine!) restaurat. Napoleon n-a pus niciodată piciorul în Cuba, dar, fiind catalogat ca „revoluţionar” (?), se bucură de pioasă preţuire în ţara lui Jose Marti. Doar două muzee adevărate erau vizitabile atunci, casa lui Hemingway şi colecţia Napoleon alcătuită de „King of sugar”, magnatul Lobo (Lupu). A contat şi faptul că medicul personal al împăratului, Antommarchi (cum rămâne cu arsenicul?) s-a stabilit în Cuba şi a adus cu el câteva dintre exponatele de atunci (desigur, şi de acum), mai ales masca mortuară originală a lui Napoleon, rămasă piesa centrală a instituţiei memoriale. Este singurul muzeu Napoleon din amândouă Americile. Cum arăta în urmă cu jumătate de veac? Întâiul sentiment încercat atunci – şi sunt sigur că dăinuie şi acum – se insinua printr-o raportare la o frântură din titlul lui Cantemir „Historia incrementa atque decrementa” (Aulae Othomanicae). Creşterea şi descreşterea faimei împăratului, creşterea şi descreşterea puterii şi orgoliului magnatului Lobo. Colecţia valora, în 1971, după estimările oficiale, 800.000.000 dolari şi exprima, după cum era orânduită, preschimbarea pasiunii în patimă: Lobo cutreiera lumea, adunând orice putea fi învecinat cu numele lui Napoleon dacă, desigur, poseda cuvenitele certificate de autenticitate. Într-o vitrină specială era expus... un dinte „de tinereţe” al lui Napoleon – un premolar galben şi cariat, achiziţionat la o înverşunată licitaţie pentru „doar” 20.000 de dolari. Putem presupune ori că felcerul a fost dotat cu un genial simţ de anticipaţie în materie de destine politice, ori că minuscula piesă anatomică şi-a îndeplinit rolul de agent masticator într-o cavitate bucală oarecare. Nu văd ce motive l-ar fi determinat pe dentistul ori bărbierul de altădată să păstreze cu sfinţenie premolarul cariat al unui puştan complet necunoscut, spre a-l scoate la lumină după aproape un veac! Dubiile privind autenticitatea exponatelor dispar în cazul pieselor orânduite dincolo de vitrina dintelui: iată şuviţa de păr scoasă din sicriul deshumat la Sfânta Elena (probabil, examinarea acestor fire de păr a dus la descoperirea lentei intoxicări cu arsenic, destul de probabilă, deşi încă mai este acreditat diagnosticul cancerului stomacal). Certificatul este ornat cu sumedenie de semnături ale martorilor oculari şi de parafe. Îmi închipui scena desprinderii şuviţelor de pe craniul împăratului şi o găsesc de un lugubru absolut. În deplin acord, de altfel, cu aceea a ciopârţirii sicriului de acaju (sunt expuse frânturi ştampilate şi numerotate): mă tem că pioasele şi mâhnitele şi respectuos tulburatele personaje adunate în jurul gropii abia aşteptau să „prindă” o ţandără promiţător valorificabilă întru satisfacerea lumeştilor curiozităţi morbide. ... Ultima piesă expusă era de o elocvenţă hazoasă: oala de noapte a lui Napoleon, marcată, în stânga toartei, cu stema imperială. N-o putea atinge decât fundul unui cap încoronat! Din gazetele cubaneze citite pe internet aflu că Muzeul a fost spectaculos îmbogăţit, fiind acum expuse şi instrumentele doctorului Antommarchi, telescopul de bronz al lui Napoleon (s-o fi priceput să-şi citească destinul în stele?) precum şi ceasul împăratului, donat Muzeului de Raul Castro (de unde l-o fi avut?). Apoi, mobilă empire (aluzie la dorinţa Primului Consul de a se înconjura cu luxul împăraţilor romani), cărţi rare, articole din gazetele vremii ş.a.m.d. Totul contribuind, potrivit opiniei Historiadorului Havanei, Leal, „la studierea unui fenomen universal care a avut covârşitoare influenţă în atâtea ţări, inclusiv în America Latină”. Aşa o fi. Eu l-aş acredita şi cu o a doua funcţie: aceea de a avertiza mai marii lumii, de la Putin la Trump, că puterea nu-i veşnică şi păstrarea dinţilor în muzee o fi satisfăcând curiozitatea lumii, dar nu te absolvă de judecata istoriei.