Mi s-a întâmplat, pentru prima oară în viaţă, ceva neaşteptat, ciudat şi alarmant: în tramvai, un tânăr s-a ridicat şi mi-a oferit locul. La început, nu ştiam ce vrea. Totdeauna eu cedam locul vârstnicilor – iată că mi-a venit rândul! Înseamnă că nu-s bătrân numai pe dinăuntru, se vede şi pe dinafară! Episodul (să nu-i zic incidentul) a declanşat un semnal de avertizare: nu-i vorba doar despre banalul „toate trec”, ci şi de nevoia punerii în ordine a celor ce rămân. Bibliotecile îţi păstrează cărţile, articolele din gazete rămân şnuruite în colecţii, dar mai toate cele prelinse pe undele radio pierdute-s pe vecie, cu precădere emisiunile din anii ’50-’60.Televiziunea, apărută mai târziu, este, pare-se, mai păstrătoare, numai că în imensul hăţiş al videotecii nu merge cu aproximaţii, te descurci doar dacă ştii datele exacte, adică ziua şi ora emisiunii. Ceea ce niciodată n-am notat. Aşa se face că nu izbutesc să regăsesc câteva filmuleţe ce meritau să rămână – zic vorbe mari – pentru posteritate.
De pildă, voiajul cu barca pe sub actualul centru civic al Iaşilor. Cine-şi poate închipui azi o călătorie pe apă începută la Palatul Culturii, trecând pe sub Hotelul „Moldova”, Palatul vechi de justiţie, Teatrul „Luceafărul” şi blocurile turn cu nu ştiu câte etaje? S-a întâmplat ca, înaintea demolării Casei cu absidă (reconstruită apoi, spre a deveni Casa Scriitorilor), să cotrobăiesc printre hârburile adunate în beciul vechii zidiri a lui Ilie Kogălniceanu. În dreptul unui morman de navete semiputrezite şi tot soiul de alte ciuveie, când s-aprind pipa, bag seamă că flacăra chibritului o ia razna, fiind pur şi simplu suptă de grămada vechiturilor. Le dau la o parte şi aflu câteva trepte ce coboară până la oglinda unei ape limpezi şi întunecate. La bătaia din palme, ecoul răspunde întreit, ceea ce înseamnă că-i ditamai hăul subteran în chiar buricul târgului.
TVR Iaşi încă nu exista, aşa că, după ce am comunicat la Bucureşti despre ce-i vorba, s-a aprobat trimiterea unei echipe de filmare cu singurul operator ce a acceptat să filmeze în catacombe, Petre Iordănescu. Filmare însemna, la vremea aceea, peliculă cinematografică. S-a găsit, nu uşor, tipul 4X, ce „vedea” în semiîntuneric. Şi iată-ne, sub privirile trecătorilor uimiţi, umflând pe trotuar barca mea de cauciuc, răspeticită după vechi aventuri în Deltă. Scurtez: am vâslit cam jumătate de kilometru sub nişte respectabile bolţi înalte ce puteau primi două camioane alăturate. Lateral se deschideau galerii secundare, care, mai jos boltite, nu îngăduiau accesul bărcii. Am găsit ghiulele sferice de tun, un sipet metalic ornat cu broderia feroneriei (nu l-am putut lua: avea colţuri ascuţite ce puteau sparge barca), vase de lut ars (nici unul întreg), dar n-am putut merge până la capăt, fiindcă da semne de epuizare reflectorul Cobolt şi riscam să rămânem în întuneric.
Când am găsit alte trepte, le-am urcat şi ne-am trezit în subsolul al doilea al altei case (Daniel) astăzi dispărută... Dacă s-ar strădui cât de cât, Televiziunea ar găsi filmul. Am trimis două scrisori directorilor perindaţi la conducerea TVR – nici un răspuns.
Un al doilea filmuleţ de negăsit înfăţişează călătoria ultimei locomotive cu aburi pe ruta Iţcani-Dărmăneşti-Cacica-Strigoaia-Păltinoasa. Inimosul director de atunci al Regionalei CFR, Filioreanu, a aprobat formarea unui tren special (care a primit şi număr!) alcătuit dintr-o locomotivă seria 50.000 şi un vagon de călători. Maşinile cu aburi îşi dăduseră de mult sfârşitul în gheena furnalelor, dar mai rămăsese una, „rece”, pare-se utilizabilă. „Încălzită” o noapte întreagă (în tender rămăseseră cărbuni; păcură nu mai exista de mult în depou), a pornit-o la drum iavaş-iavaş, pufăind şi fluierând, cu operatorul agăţat de locomotivă, spre a înfrunta pieptiş crâncena pantă spre Strigoaia, pentru a cărei evitare s-a construit noua linie ocolitoare pe la Lucăceşti. La Păltinoasa aştepta o maşină a pompierilor de la Humor, spre adăparea voinicoasei maşini cu aburi – pompele CFR-ului erau desfiinţate de mult. Imaginile filmate rămân unice!
La Iaşi, am filmat ultimul tramvai pe Sărărie (atunci, strada era pavată cu piatră de râu). În vagonul străvechi, aflat pe o linie moartă a depoului, crescuseră păpădii şi troscot. S-a repus, deloc simplu, linia electrică sub tensiune şi vagonul nr. 21 a pornit să zdrăngănească pe Sărărie, sub privirile uimite ale vecinilor iţiţi la porţi şi garduri... Sunt extrem de spectaculoase filmări-document ale unui „a fost odată” de care mai nimeni nu-şi aduce aminte. Unde-or fi?