Mircea Radu IACOBAN

Nu-i marţi 13, ci miercuri 17, iar ziua începe cât se poate de prost. Automatul de cafea are năbădăi, vrea doi lei şi am mărunt doar respectivele două bancnote. Pe prima a înghiţit-o hulpav, pe a doua n-o vrea cu nici un chip. În jur şi-n zori totul e-nchis, n-ai unde schimba; netezesc leul refuzat, îl boţesc, iar îl netezesc – nimic! Mă las păgubaş, pornesc la drum făr-de cafeaua rituală şi cu un leu investit în nesimţirea automatului. Intenţionez să ajung la Suceava; răs-sătul de drumul obişnuit, mereu năpădit de radare şi cu satele şirag, cotesc la dreapta din Paşcani şi o iau mai întâi spre Lespezi.

Am tot citit despre faimosul şi misteriosul cimitir evreiesc de pe şesul Siretului, dar nu l-am vizitat niciodată. Iată, s-a ivit prilejul: e ocrotit de ditamai zidul de cetate. Nu văd nici o poartă, iar celelalte laturi sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată împletită cu vreji uscaţi de trandafir sălbatic; nu-i chip nici să te apropii! Zăresc, de departe, ciudate lespezi verticale înnegrite de vreme, unele purtând în creştet câte un conc rotund de piatră, precum statuile „moai” din Insula Paştelui. Şi chiar zici că-insulă din cine ştie ce lume teleportată în lunca Siretului! Oricare cimitir e-o filă de istorie; pe asta, cine şi cum s-o mai citească? Nu cred să mai vieţuiască vreun evreu în Lespezi, aşezare întemeiată, după cum scrie pe site-ul primăriei, chiar de emigranţi evrei.

Lângă cimitirul de reală straneitate ai senzaţia contemplării unei lumi apuse, încremenită în muţenie adâncă! Ar merita inclus în itinerariile turistice, dar nici unul nu se abate pe aici şi, oricum, cimitirul e inaccesibil. Sigur că trebuie ocrotit, vandali afli oricând şi pretutindeni, dar aş zice că astfel de „endroit”-uri în care istoria-i oprită-n loc ar merita cumva deschise pentru cei interesaţi de cronica vechimilor moldave. Azi, n-a fost să fie. Mai departe.

Opresc la faimoasa biserică cu patru turnuri de la Liteni, ca să aprind o lumânare la mormântul fostului meu coleg de bancă la liceul din Suceava, pictorul Ion Grigore. N-a trecut mult de la înhumarea atât de originalului zugrav de biserici şi peisaje rurale moldave, caut crucea de lemn şi resturile coroanelor uscate ori vreun monument funerar ridicat de urmaşi. Nimic. Unde te-ai ascuns, Ioane? (Întors acasă, aflu – prea târziu! – că mormântul s-ar putea să fie în cimitirul altei biserici din Liteni, monumentul istoric ctitorit în 1782...) Mai departe.

La Udeşti, întreb de Casa memorială Eusebiu Camilar. N-aş putea spune că-s fan Camilar (după scrierile dintâi, onorate în 1943-1945 cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români – „Prăpădul Solobodei”, „Cordun”, „Avizuha” – în care viaţa satului moldav, văzută cu ochi de copil, este aşezată sub semnul unui tragism fabulos, ce l-am percepe azi cât se poate de modern, a urmat nefericita „Negură”, carte marcată de un oportunism descalificant chiar şi pentru vremea proletcultului), dar orice casă memorială scriitoricească ocrotită de stat, cum este şi cea de la Udeşti, rămâne un îmbucurător semn al preţuirii trudei condeierului şi poate oferi vizitatorului mărturii unice despre un „a fost odată” oricum pilduitor. În primăvara deplină, curtea şi grădina casei par îngrijite, dar zăvorul ruginit de la poartă a trebuit să-l deschid izbindu-l cu un pietroi. În cerdac, un bilet îngălbenit oferă două numere de telefon la care poate fi chemat îngrijitorul, muzeograful sau la cine-o mai fi cheia. La primul nu răspunde nimeni, de la al doilea aflu că persoana cu pricina azi este chemată la Suceava, aşa că... De, zi cu ghinion!

Iau prânzul la un restaurant cu moţ, pretenţii şi ştaif din capitala Ţării de Sus. Comand, cu nădejdi bucovinene, bulz. Şi primesc o banală tochitură întoarsă pe dos: bucăţelele de carne dedesubt, mămăliguţa şi oul deasupra. Halal bulz! Din nou la drum – dar, din necesităţi de spaţiu, scurtez poveştile. La Arbore, nimic care să mai amintească despre fabulosul „Muzău” al lui Moş Toader Hrib, cel căruia i-am tipărit (şi reeditat) cu vreo 40 de ani în urmă „Cronica de la Arbore”, carte unică şi cândva faimoasă, acum cufundată în deplină uitare. Nu pot intra nici în incinta străvechiului cimitir evreiesc, şi el bine zăvorât. Iar n-a fost să fie! Trecând din nou prin Suceava, mă abat pe la redacţia Monitorului, în paginile căruia susţin această rubrică de vreo 12 ani, să-l salut protocolar pe directorul gazetei. Nu-i. E dus undeva c-o treabă.

Iar n-a fost să fie. Zi cu ghinion!