Mircea Radu IACOBAN

Revin la excelenta carte „Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii”, care desfiinţează argumentat şi de necontrazis „Tripla aberaţie, identitară, istorică şi lingvistică, creată de la zero şi impusă în mod autoritar şi artificial de către puterea sovietică: existenţa unui popor moldovenesc înzestrat cu o istorie particulară şi vorbind o limbă aparte, moldovenească”. Sunt luate metodic în discuţie teme esenţiale în orice tentativă de desluşire a adevărului: subterfugiile memoriei istorice, obstacolele în calea decomunizării, situaţia minorităţilor, precaritatea statu-quoului actual, ponderea naţionalismului, radicalismul conformist, deficitul democratic, compromisul independentist, „diglosia” incorporată sau bilingvismul indirect, factorii externi, şantajul revizionist, obstacolele de nesurmontat pentru o soluţie politică – totul printr-o amănunţită rememorare a momentelor istorice esenţiale, de la Rusia lui Petru cel Mare şi epoca fanariotă până la eşecul pro-europenilor în alegerile prezidenţiale.

Impunându-şi absolută obiectivitate, autorii nu s-au sfiit să includă în secţiunea „anexe” amarul text al lui Panait Istrati intitulat „Atrocităţile române în Basarabia – 1925”. Se ştie, scriitorul se afla atunci în regretabila perioadă „roşie”; abuzurile evocate pot fi reale (evident, fiind detectabile şi apăsate exagerări); impactul unor astfel de dezvăluiri, adânc şi cu meşteşug implementate în mentalul colectiv basarabean, influenţează şi azi deciziile unui electorat manipulat, stăruitor invitat să nu uite „palma jandarmului român”, dar să-şi şteargă din amintire teroarea, deportările în masă, foametea şi glontele NKVD-istului: „O bătaie românească trage la cântar mai greu decât toţi morţii, toate deportările, înfometarea, deznaţionalizarea etc.” O anume motivaţie s-ar putea invoca: palma ţi-a dat-o un frate, ceea ce-i impardonabil, pe când ororile sovietice poartă marcă străină...

Consistentul capitol „Româna în configuraţia socio-lingvistică moldoveană” debutează cu un subcapitol al cărui titlu spune tot: „Istoria unei găselniţe sovietice: limba moldovenească”, în cuprinsul căruia este citat de mai multe ori numele tristei figuri Vasile Stati, autorul unor mizerabile opuri aşa-zis „de istorie” a Basarabiei, precum şi al „curiozităţii stânjenitoare” „Dicţionarul moldovenesc-românesc”, izvorât din ură viscerală şi nutrit copios din penibilă ignoranţă. În cartea celor doi autori parizieni este reprodus un pasaj dintr-un articol publicat în revista „Contrafort” ce observă că, în prefaţa aşa-zisului Dicţionar, Stati n-a utilizat nici unul dintre cuvintele care ar alcătui „moldoveneasca”, o limbă diferită de cea română! Nici propria prefaţă a cărţii ce vrea să demonstreze că în Basarabia nu s-ar vorbi româna n-a putut fi scrisă altfel decât în... româneşte!

Cu prilejul lansării de la Iaşi am oferit autorilor încă un argument ce-l descalifică total pe „lingvistul” de pe Bâc: înainte de 1989, Stati a fost exclus din Uniunea Scriitorilor de la Chişinău fiindcă a plagiat cuvânt cu cuvânt mai multe pagini dintr-o carte a unui autor român publicată la Bucureşti. Va să zică, ridicolul Stati introduce într-o proză a sa, scrisă cum altfel decât în „limba moldovenească”, pagini neschimbate dintr-o lucrare... în altă limbă, româna! Iar Stati era, în momentul denunţării plagiatului, activist la Secţia de propagandă a Comitetului Central al PC din Moldova, for care tocmai se străduia să certifice existenţa unei limbi de sine stătătoare dincolo de Prut!

În 1978 am izbutit să public la „Junimea” cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor din Basarabia, poemele lui Grigore Vieru. Cu toate acestea – sau tocmai de aceea – primele noastre încercări de a-l invita la Iaşi pe Vieru n-au avut nici un succes. Ne-am trezit, în schimb, cu... Vasile Stati (pe care nu-l invitase nimeni), trimis de Chişinău, via Moscova. Fiind primul confrate basarabean oaspete al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, l-am primit şi l-am omenit cât şi cum ne-am priceput mai călduros şi mai frăţeşte. Habar n-aveam că-i trimis cu misia de a tatona starea de spirit a condeierilor ieşeni vizavi de dosarul basarabean, atunci ca şi acum în clocot. N-a avut curaj să pomenească despre vreo „limbă moldovenească”, s-a închis în muţenie şi s-a întors cum a venit. Mai târziu, l-am somat, prin presă, să-mi spună ce limbă vorbeşte subsemnatul, profesor de limbă română născut şi şcolit la Iaşi. Mi-a răspuns tot printr-o gazetă: eu nu vorbesc româna, ci „limba moldovenească”! Ca să vezi! Bine că apar, fie şi la Paris (sau cu atât mai mult!) cărţi precum „Republica Moldova – un stat în căutarea naţiunii”, de impecabilă ţinută ştiinţifică, scrise fără „ira et studio”, apte să arate lumii cu ce artilerie de falsuri se încearcă justificarea unei şubrede construcţii statale. Ecuaţia fiind, de fapt, cât se poate de simplă: ai limbă, ai naţiune, ai naţiune, ai stat, ai stat, ai puterea. Dacă n-ai, inventezi. Şi cam asta-i tot.