Mircea Radu IACOBAN

Se poate afirma că „Republica Moldova – un stat în căutarea naţiunii” este una dintre cele mai serioase, obiective, documentate şi imparţiale cărţi dedicate Basarabiei din câte s-au scris până acum. Interesant este că nu vine nici de dincoace, nici de dincolo de Prut, ci tocmai de la Paris, unde s-ar putea crede că ecourile frământărilor identitare moldave ajung târziu şi făr-de acutele cotidianului basarabean pururi inflamat politiceşte. Autorii sunt doi „desţăraţi” stabiliţi în Franţa: Matei Cazacu, conferenţiar la Sorbona, şi Nicolae Trifon, aromân, doctor în lingvistică la Ėcole des Hautes Etudes en Science Sociales. Nici unul dintre ei basarabean ori trăitor în România, ceea ce, de la bun început, exclude partizanatul generat de implicarea directă în vălmăşagul disputelor privind tema atât de atent cercetată. De altfel, autorii declară că nu îşi propun să ofere „certitudini liniştitoare”, cât mai ales „piste de reflecţie”.

La un astfel de demers cititorul este invitat încă de la titlu, pe cât de acroşant publicistic, pe atât de interpretabil în chei diferite – de ce adică „un stat în căutarea naţiunii”? Cauţi ceva ori zadarnic, dacă nu există, ori cu ţel reparatoriu, dacă-i ascuns cu bună ştiinţă, din ignoranţă sau rea-credinţă. Cum este în circulaţie aserţiunea potrivit căreia şi naţiunea română a creat-o statul român (şi nu invers), cu atât mai mult sintagma „în căutarea...” din titlul cărţii (Editura „Cartier”, Chişinău, 2017) poate sugera inexistenţa naţiunii moldave ca atare – ceea ce, la urma urmei, e de necontestat – dar şi ideea unei construcţii statale complet lipsite de fundament naţional. N-ar fi deloc un caz singular în lume, mai ales acum, când componenta naţională tradiţională suferă, în Europa, îngrijorătoare mutaţii rapide – dacă n-ar exista peste Prut o destul de clară majoritate „moldavă” (citeşte: română) aptă să justifice o construcţie statală multinaţională întemeiată întâi de toate pe etnia numericeşte preponderentă. Justificabilă constituţional, dar practic negată la Chişinău chiar de ultima declaraţie a preşedintelui Dodon prin anunţul că „nu poate fi preşedintele tuturor cetăţenilor Republicii Moldova”.

Şi cum, în Basarabia, etnicul se divide net în funcţie de politic (sau invers), iar Dodon a fost şi rămâne statornic susţinător al rusofonilor (ucraineni, ruşi, găgăuzi), rezultă că preşedintele ţării nu va acţiona în consonanţă cu aspiraţiile majoritarilor moldoveni, ci cu minoritarii de altă etnie, dar cu aceeaşi cetăţenie. Ciudată şi îngrijorătoare declaraţie! Vinovată fiind, în primul rând, istoria: „Situaţia critică din toate punctele de vedere în care se află Republica Moldova în aceşti ultimi ani – consideră autorii cărţii – este de o complexitate la fel de deconcertantă ca şi complexitatea istoriei care i-a dat naştere”. Numai că istoria explică, dar nu justifică derapajele conceptuale născute din interpretări tendenţioase şi lipsite de elementar fundament ştiinţific. În fond, la Chişinău politica „mare” se reduce la a fi cu ruşii ori a fi cu românii (opţiune tactic subînţeleasă în paradigma europeană).

Orientarea stânga-dreapta este iluzorie: „Avem de a face de cele mai multe ori cu un amestec derutant de elemente ale retoricii politice, de dreapta sau de stânga, invocate uneori pe ton patetic, şi cu judecăţi, atitudini şi profesiuni de credinţă care se contrazic flagrant”. Iar independenţa statală poate fi văzută ca un compromis, unii considerând că „independenţa moldovenească este provizorie”, fiind rezultatul „unui compromis care rezidă, cel puţin până la un punct, în conjugarea unor interese foarte diferite”.

Cum Nicolae Trifon este lingvist, o importantă (şi excelent susţinută) secţiune a cărţii este dedicată „Războiului şi păcii limbilor pe fundalul morbului identitar”. O realitate: „Toate limbile (fostei) URSS, cu excepţia rusei, pot să se aştepte la o inevitabilă dispariţie de pe faţa pământului”. Memorabilă replica fostului ministru al Culturii Ion Ungureanu, care a replicat susţinătorului tezei că limba „moldovenească” trebuie să accepte cuvintele ruseşti încetăţenite: „Dumneavoastră, când vi s-a murdărit haina, ce faceţi, o duceţi la curăţătoria chimică. Atunci, de ce ne spuneţi că haina murdară ce ni s-a dat trebuie s-o purtăm, că ne şade bine?” Noi am adăuga şi proba unei ignoranţe mai suverană decât suveranitatea RM în cazul organismelor UE, culmea reprezentând-o studiul elaborat de „Comitetul pentru probleme lingvistice” al UE, care constată cu incultă şi ridicolă inocenţă că „95,26% dintre români înţeleg spontan (!) limba moldovenească, iar restul de 4,72% care n-o înţeleg sunt minoritari care nu vorbesc nici româna”. Ca să vezi ce revelaţie!

Multe sunt de comentat pe marginea acestei cărţi, mai ales că autorii nu ocolesc chestiunea (de regulă evitată) erorilor comise de români în relaţiile cu Basarabia şi basarabenii. Vom mai reveni.