Mircea Radu IACOBAN

Un îngrijorător caz de persecuţie politică a invadat mai toate gazetele şi posturile tv: domnişoara Cristina Tunegaru a fost dată afară de la catedră datorită unor „observaţii critice, chiar contondente, la adresa unor decizii ale primarului general al Capitalei”: „tânăra şi curajoasa profesoară este victima unor grave persecuţii cu caracter politic”. Culmea este că profesoara în cauză susţine vehement contrariul: „Nicăieri nu am afirmat nimic despre nici un primar, nu văd ce legătură am cu aceste lupte politice”. Atunci? Stau, însă, de veghe, condeie exersate, care nu puteau rata prilejul politizării unui subiect atât de tentant. Chestiunea administrativă în sine nici n-ar trebui discutată, fiind cât se poate de limpede: Cristina nu şi-a dat definitivatul şi a fost încadrată pe termen determinat, ca suplinitoare, cu contract până la sfârşitul anului şcolar. La finele căruia s-a prezentat un profesor cu definitivat; conform regulamentelor, a ocupat catedra, iar eroina scandalului va trebui să-şi caute altă şcoală. Numai că tânăra profesoară vede lucrurile altfel: „vechimea şi hârtiile bat competenţa şi interesul superior al copiilor”. Sigur că, la urma urmei, un regulament, o lege, un act normativ ministerial, nu-s altceva, fizic, decât hârtii şi-atât. Hârtii sunt toate, de la certificatul de naştere al domnişoarei Cristina (nici o aluzie la nuvela omonimă a lui Eliade în care-i vorba tot despre o izgonire – a unei stafii) până la Constituţia ţării. O casă de hârtie este şi imperiul oricărui profesor de limba şi literatura română, drept pentru care mă miră dispreţul faţă de cuvântul aşternut pe fila tipărită (dar asta-i, poate, o discuţie viitoare). Cum se vede, petenta se declară cu de la sine putere mai competentă decât îndrituitul ce-i urmează abuziv pe post (prin ignorarea „interesul superior al copiilor”). Evident puseu de egolatrie şi la fel de evidentă lipsă de bun-simţ: adicătelea doar prezenţa ei la catedră serveşte „interesului superior al copiilor”, orice alt profesor, fie el şi cu mai multă experienţă, vechime şi îndreptăţire legală (atestată, evident, de simple hârtii...) neputând să ajungă la nivelul inegalabilei prestaţii a suplinitoarei! Dar mai puţin contează scandalul politizării cu anasâna, cât şochează şi consternează declaraţiile dşoarei Tunegaru privind misia dascălului de limba română (ignorate în mai toate comentariile presei): „declar că nu respect în mod premeditat programa şcolară (...) nu citesc cu elevii mei poeziile lui Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare vechi de 150 de ani, nuvelele lui Slavici (...) în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos, Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca <Micul prinţ> sau <Cartea junglei>, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare”. Am avut şi eu parte, în Liceul de la Suceava, de un profesor de română ce nu respecta programa analitică: Ion Ștefănescu. O făcea pe furiş, asumându-şi riscurile vremii, fiindcă Arghezi ori (în bună măsură) Eminescu erau interzişi. Ceea ce nu-l împiedica să-i predea de-a dreptul fastuos pe Creangă ori Slavici şi să ne furişeze în ghiozdane cărţile lui Hemingway. Dar acum? De ce „în schimbul”, când e loc pentru toată lumea? Profesorul de la Suceava nu ni-l dăruia pe Arghezi „în schimbul” lui Coşbuc, fiindcă literatura nu-i tarabă de troc („na-ţi trei Alecsandri pe o Magda Isanos”), iar judecata de valoare trebuie să se raporteze obligatoriu la epoca apariţiei scriiturii, fiindcă lumea nici n-a început, nici nu se termină cu noi, iar cultura unei naţiuni se constituie din ansamblul creaţiilor ce au înfruntat timpul, nu din sumarizarea unor valori cernute aleatoriu. Un admirator al „curajoasei” o susţine astfel pe portalul „de contact româno-maghiar” «Corbii albi»: „Eminescu, Creangă, Sadoveanu & Co au fost buni pe româneşte, plus spiritul comunist naţionalist în care am fost educaţi”. N-are rost să comentăm astfel de răbufniri „europenizate” ale inculturii cu moţ şi ţâfnă, iar aşa-zisele argumente al ieşirii scriitorului din interesul veacului funcţionează productiv, din păcate, numai la noi. Mai citeşte cineva azi, în afara obligaţiilor şcolare, „Oda ciocârliei” de Shelley, „Iliada” lui Homer, „Visul” lui Byron, „Ziua” lui Hölderlin? N-am auzit să fi propus cineva scoaterea lor din şcoală! Închipuiţi-vă cum ar fi tratată, în Ungaria vecină, tentativa excluderii lui Petöffi din programă! Dacă Cristina Tunegaru consideră că poate preda literatura română citând din „Micul prinţ” şi „Cartea Junglei” (!) o poate face în sistemul homeschooling, pe care, de altfel, îl şi recomandă. Dar când statul te plăteşte, să zicem, ca vatman de tramvai, atunci conduci vagonul pe linie, nu o iei cum vrei tu, aiurea pe arătură! Concepţiile „curajoase” ale suplinitoarei nu dezvăluie decât derută culturală, elitism de doi bani, dispreţ faţă de tot ce-i românesc, obrăznicie cât cuprinde, suficienţă şi autoconsiderare delirantă. Mare-i grădina!