Mircea Radu IACOBAN

Un amic condeier de pe alte meleaguri îmi trimite textul nostalgic intitulat „Ce regretăm?” Nu-i al lui, l-a preluat, probabil, de pe internet, unde se menţine prostul obicei de a posta texte nesemnate, că nu ştii de unde să le iei, pe cine să lauzi, nici pe cine să mustri. Lunga înşiruire a părerilor de rău este impropriu intitulată „a regretelor”: nu regretă nimeni „zahăr, pâine şi ulei pe cartelă”, nici „lumina misterioasă a lămpii cu gaz”, dar toate aceste răposate realităţi de odinioară se asociază cu nemaipomenita vârstă a tinereţii generaţiei mele. Pe toate le-aş îndura fără crâcnire de m-aş întoarce la 20 de ani! Merită, însă, de parcurs lungul pomelnic al aşa-ziselor regrete: readuce în memorie ceea ce noi, vârstnicii, am început să uităm; tinerii, oricum, n-au ce-şi reaminti, fiindcă nici n-au cum bănui deliciile vieţii românului acum jumătate de veac.

Citez, la întâmplare, din lunga listă: iată, este regretat teatrul radiofonic. (Pe bună dreptate: acum, teatrul la microfon se difuzează la ora stafiilor; atunci, pentru trei sferturi din ţară era singura modalitate de accedere la producţiile scenei româneşti). Este regretată şi „Noapte bună, copii!” (emisiunea de veche tradiţie o aflăm şi acum în programele radio, numai că, mai nou, odraslele se culcă după ce părinţii sting televizorul). Mai departe: „revista Secolul XX” (fiinţează şi azi, mutată în veacul XXI, numai că-i pierdută în sumedenia de titluri fără statutul de unică fereastră gazetărească spre cultura lumii). Urmează cartea copilăriei, „Timur şi băieţii săi”! (mai puţin nocivă decât scandaloasa „Tânăra gardă”, ar putea fi răsfoită, ca document, şi azi).

Nu mai există „ceaiurile cu lumina stinsă” (chiar dacă mai iau şi foc, cluburile de noapte sunt totdeauna pline), „restaurantele cu mandatar” (vai de ele, nu văd de ce le-aş duce dorul), „Costineştii” (da, desigur, dar să mai ai şi vârsta Costineştiului!), „Anda Călugăreanu” (am dansat, odată, cu Anda – ou sont les neiges dʹantan?), „Macarale râd în soare” (o melodie furată, cu text nutrit din zemurile proletcultului, totuşi, de preferat cretinelor manele!), „Carpaţi fără filtru” (ce-o fi aia?), „Cotele apelor Dunării” (s-or fi înecat în valurile maronii ale Dunării albastre…), „tacâmuri, nechezol” (brrr!), „încălzit apa pe reşou” (ca să-şi ţină promisiunea şăgalnică din studenţie, o colegă repartizată undeva, pe la Bacău, mi-a făcut ardei umpluţi pe reşou în camera goală de la gazdă – Doamne, că frumos mai aromeau!), „Tanţa şi Costel” (chiar mi-e dor de şotiile inteligente ale lui Ion Băieşu!), „fier de călcat cu cărbuni aprinşi” (şi mirosul mangalului mi-l amintesc; Nichita Stănescu avea acasă o spectaculoasă colecţie de „fiare” din fontă turnată…), „aşternuturi brodate de mână” (mama, învăţătoare, trudea luni întregi la „tişlaiferele” cu broderie ajurată), „Policlinica cu plată” (acum o fi plată cu Policlinică?), „şoşoni” (da, am purtat şoşoni, adesea smulşi de glodul moldav), „sugative” (am uitat de tot foaia pătată cu tot soiul de cerneluri; făcea parte din completul şcolar penar-caiete învelite în foaie albastră, creion cu radieră-n vârf, călimară, condei – am prins, în clasa I, şi tăbliţa de ardezie), „sifoanele de sticlă colorată” (mai ţine cineva minte cozile la „sifonerie”?), „teracota fierbinte” (chiar o regret şi mi-e dor de trosnetul lemnelor în sobă…), „closet în fundul curţii” (completez: cu pătrăţele decupate din „Scânteia” înfipte în cuiul din peretele privatei), „unchi ţepeni şi bunici severi” (ăştia-s făr-de moarte), „bocanci cu blacheuri” (ce ţăcăneală metalică în Sala paşilor pierduţi a Universităţii!), „Unda veselă cu Stroie şi Vasilache” (cândva, în pofida tuturor amărăciunilor, ştiam să râdem mai mult), „icre de Manciuria” (la „Alimentara” tronau lighene vârfuite cu icre; or fi secat apele Manciuriei), „artista poporului Lica Gheorghiu” (mai ceva decât deputata europeană Eba), „cursul de Socialism ştiinţific” (l-am avut ca profesor pe bucovineanul I.G., doctor în… teologie la Cernăuţi!), „patefon cu ac” (mai păstrez unul: ce gâjâială izvodeşte! Am şi un disc cu „Unde ie iluzile mele / pe care le-am avut?”

Chiar aşa: unde-s?