Mircea Radu IACOBAN

Din totdeauna, politica internaţională a lăsat întrebări fără răspuns, destule motivaţii rămânând şi după veacuri necunoscute. Pentru multă lume – între care şi sussemnatul – strădania pro-imigraţie a Angelei Merkel se înscrie dacă nu printre enigmele secolului, atunci cu siguranţă printre nedumeririle lui – în pofida numeroaselor tentative de decriptare a unei conduite nepopulare şi cert păguboase electoral. Explicaţiile sofisticate de tipul „Germania vrea să intre în politica mare, mondială, să iasă din tiparele strict europene, prin pacificarea Orientului Mijlociu, cu scoaterea USA, compromisă în zonă, şi impunerea voinţei în faţa Rusiei şi Israelului” complică inutil şi înceţoşează realitatea unei politici mult mai simplă decât pare. Povestea începe tocmai de pe la 1922, când C. Kalergi, considerat precursor al U.E., statua, la Viena, că „Rasa viitorului, euro-asiatico-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor (europene, n.n.) cu o multiplicitate de personalităţi”. Și nu-i deloc întâmplător că Premiul European Kalergi a fost decernat mai întâi Angelei Merkel şi lui Herman Van Rompuy, fostul preşedinte al Consiliului European! Iar predicţia imperativă a lui Kalergi s-a bucurat de consistenta susţinere a Naţiunilor Unite. Dintr-un Raport ONU 2002: „Până în 2025, Europa, continent cu o populaţie îmbătrânită şi în declin, va avea nevoie de 159 milioane de imigranţi”. Ar rămâne de văzut cât din demersul Angelei are scopul declarat (ba chiar trâmbiţat), cel umanitar, şi cât reprezintă pragmatismul nemţesc, autor cu decenii în urmă al unui transplant reuşit de mână de lucru: cea turcească, „o binecuvântare pentru economie” într-o ţară în care forţa de muncă scade anual, în cifre absolute, cu peste jumătate de milion. Cam astea ar fi premisele, în bună măsură acceptabile. La ce s-a ajuns? Un exemplu: A. Ghazi a emigrat din Siria, refugiindu-se în landul german Renania-Palatinat împreună cu întreaga familie. Adică, cele patru soţii şi cei 22 de copii. A solicitat îndemnizaţie pentru fiecare membru al familiei, numai că legislaţia germană nu acceptă poligamia şi a fost nevoit să-şi aleagă o singură consoartă oficială, pe Twasaf, care i-a dăruit cinci copii. Ceea ce nu înseamnă că soaţele rămase doar cu statut de „partenere”, precum şi restul copiilor, n-ar primi un anume ajutor financiar din partea landului. Singurul contribuitor la fortifierea forţei de muncă germane este, deocamdată, Ghazi. Care... nu lucrează nicăieri: se mulţumeşte cu ajutorul social. Explică: „Conform religiei noastre, am datoria de a petrece timp egal cu fiecare familie şi nu trebuie să favorizez pe nici una dintre ele. Practic, sunt mereu pe drumuri pentru a fi împreună cu familia mea”. Grea obligaţie! Dificil de mulţumit o soaţă, darămite patru! Dar dacă-i ajunge ajutorul dat de Germania lui Merkel... Numai că bunăstarea nemţilor se întemeiază pe truda temeinică a unor zeci de generaţii; iat-o risipită acum de o politică prea generoasă faţă de cei ce vin la de-a gata pentru a nu fi suspectată de interese ascunse. Și în timp ce al de Ghazi se istovesc pe drumurile de la o nevastă la alta, dna Merkel susţine proiectul de lege privind expulzarea românilor stabiliţi în Germania: „Mai bine imigranţi decât români” (confundaţi, probabil, cu ţiganii), „statul german doreşte urgentarea acestui demers de expulzare, întrucât foarte mulţi români locuiesc în Germania datorită ajutorului social”. Afară cu ei, să-i facem loc lui Ghazi! Nu mai ştiu dacă legea cu pricina a fost votată, dar gestul ofensator al Angelei rămâne. O bădărănie pe care românii s-ar cuveni să n-o uite, nici s-o ierte. Mai mult: Angela vrea să sancţioneze ţările (inclusiv România) rezistente la primirea refugiaţilor, astfel încălcând flagrant principiul de bază al funcţionării U.E., consensul. Nu-s deloc fan Putin, dar subscriu la cele susţinute de „ţarul” rus în discursul din august 2013: „Rusia nu are nevoie de minorităţile musulmane, acele minorităţi au nevoie de Rusia şi nu le garantăm privilegii speciale...” O fi având imperioasă nevoie Germania de afluxul imigranţilor? Să zicem că da – dar cu ce drept încearcă Merkel să-şi impună propria politică demografică celorlalte ţări din U.E.? Un film românesc din 1981 se intitula „Angela merge mai departe”. În cazul Merkel, s-ar potrivi mănuşă titlul „Angela merge prea departe”.