Mircea Radu IACOBAN

Textele lui Constantin Tănase le scria Isac Lazarovici – alias Ion Pribeagu. Era din Botoşani. El este şi autorul versurilor vestitei „Zaraza”. Un al doilea botoşănean umorist evreu de marcă (coreligionarii Baranga şi Mirodan îl considerau ca meritând „un epolet de glorie în literatura umoristică”) trăitor de-o viaţă la Netanya, în Israel, este, fără urmă de îndoială, Dorel Schor. Am scris, într-o prefaţă, că ar fi mai mult decât umorist. Eroare: astfel las impresia că aşez umorul pe un raft nemeritat de jos în cămara-tezaur a literaturii lumii. De ce, adică, „mai mult decât...”, când este arhisuficient să onorezi cum se cuvine exigenţele breslei în care te-ai impus şi pe care cu cinste o reprezinţi? Virtuţile umorului revelator într-ale cunoaşterii umane, scop ultim al literaturii, nu-s cu nimic mai prejos decât cele aflate la îndemâna autorului de drame neguroase, ba chiar umorul ajunge mai grabnic şi mai direct la cititorul destinatar decât literatura-fluviu spăimoasă şi încruntată... În urmă cu mai bine de 50 de ani, doi puştani nedumeriţi ce absolviseră liceul la teribila vârstă de 16 ani urmau nişte cursuri de pregătire (organizate nu ştiu de ce la Botoşani), năzuind să devină medici. De fapt, amândoi ascundeau nemărturisitul gând de a izbuti să pătrundă în lumea literaturii. Pentru sussemnatul, a fost mai simplu: căzând cu succes la admitere, am cotit-o rapid către filologie. Mai norocos, Schor a intrat la medicină, pentru a pierde (vorba vine!) şase ani din viaţă tocind liste de muşchi, oase şi metehne. Doctori, ne-doctori, tot la literatură aveam să ajungem amândoi: în 1972 i-am publicat lui Dorel, la „Junimea”, cartea de debut în proză „Șarpele şi cupa”, în care pot fi lesne întrevăzute realele virtuţi într-ale umorului ajunse, odată cu noua carte ce-o am în faţă („Chemaţi doctorul”, Tel Aviv, 2017), la vârsta şi experienţa maturităţii creatoare împlinite. Citesc şi râd. Adevăru-i că, nu ştiu când, cum şi de ce, am cam uitat să zâmbim: e-n lichidare umorul blajin, cald, amical; i-a luat locul cel grosolan, nutrit din miasmele politicii şi afectat de grobianism primitiv. Zâmbetul de încântare l-am înlocuit cu rictusul satisfacţiei înrăite. E-o mare bucurie să citeşti o carte scrisă în buna tradiţie a umorului evreiesc, în care, după cum observa Schor într-un interviu, se întâlnesc în paşnică şi fructuoasă rodire „poante din idiş, proverbe arabe, spiritul slav, bancurile româneşti, anecdotele poloneze, ironia ungurească, frivolitatea franceză, umorul sec britanic. Creuzet şi alambic”. Cum spunea cineva, Dorel Schor „propune viziuni ale lumii în care râzi în loc să plângi”: cititorul face cunoştinţă cu invitaţii la „Congresul Poligloţilor Pensionari organizat din fondurile ONU pentru propăşirea trecutului”, cu turiştii israelieni sfătuiţi, în preajma unei călătorii în Marea Britanie, să ia seama că englezii „Nu transpiră, sunt flegmatici, au calm britanic. Dumnealor cred că străinii care fac zilnic duş procedează astfel datorită unor sentimente anti-brexit”, participă din obligaţie la tot soiul de sindrofii („M-a invitat ca să nu mă supăr şi m-am dus ca să nu se supere că nu m-am dus...”), este lăsat să răscolească vechi nostalgii identitare („Să mai stăm de vorbă ca altădată, când ne plimbam la Fălticeni în centru şi tu îmi spuneai poezii moderne pe care nu le înţelegeam”. „Parcă eu le înţelegeam!”), spre a regreta cu tâlc hazos că „Am ajuns să-mi fie dor de un fruntaş în muncă, de un evidenţiat care a depăşit norma. Vreau să văd un şantier, o fabrică, un câmp de sfeclă...” Fiecare dintre cele 101 proze de mici dimensiuni schiţează, din două-trei replici, caractere puse în situaţii pe cât de aparent banale, pe atât de revelatoare. Până şi numele proprii, dintre care unele revin, primind statut de personaje permanente, poartă virtuţi caracterologice: Haim Nasgâtaşvili, Leopold Gurnişt, Boris Israilovici Glazpapier, Pnina Brodiciche din Odesa, dentistul Kleinergris; pe Săndulache, ajuns acum în Italia, îl cheamă San Dulccio... Credinţa lui Schor este că „fără umor evreul n-ar fi putut să supravieţuiască” şi că „numai o societate sănătoasă poate suporta atacurile umoriştilor”. Ar mai fi, desigur, destule de discutat; de pildă, despre valoarea pedagogică a umorului evreiesc, înţeles ca un mod particular de raportare la viaţă. Cel mai ades fiind investigată viaţa la bloc, inepuizabil tezaur de subiecte şi eternă sămânţă de conflicte calme, ivite doar din amănunte şi mărunţişuri – spre a rămâne mereu turnesol pentru caractere... S-ar mai cuveni apoi menţionată şi o altă preocupare onorant ilustrată de prestaţia medicului Dorel Schor pe tărâmul literaturii şi artei: critica plastică oficiată în paginile revistei israeliene „Expres magazin”. Multe de discutat, loc mărginit în rubrică. Drept pentru care închei salutând o apariţie de reală excepţie, care, sunt sigur, va interesa şi cititorii din România.