Mircea Radu IACOBAN

„Străzile au amintiri”, se intitula sentenţios filmul din 1962 al regizorului Manole Marcus. Iar cantautorul Rappa zice, despre străzile urbei, cam aşa: „Sunt prezente în suflet, nu numai pe hartă / Le ucidem prin uitare, însă ne iartă / Deschizând o uşă spre amintirea ce-o poartă”. Neîndoielnic, străzile au fiinţă şi personalitate proprie; îţi vorbesc dacă ştii să le întrebi, altfel încremenesc în liniştea de piatră a macadamului lustruit prin veac de paşii trecătorilor. Străzile Iaşului sunt pur şi simplu copleşite de amintiri; din păcate puţini locuitori ai urbei ştiu pe ce urme calcă, mai ales că investigarea vârstelor oraşului s-a cantonat turistico-literar în secvenţa sfârşitului de veac XIX. Mai departe, către strămoşii strămoşilor, se ajunge rar şi greu, cu precădere în momente aniversar-comemorative, prin strădania muzeografilor, a cercetătorilor universitari şi a celor de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”. Lor li se datorează şi apariţia unui volum bogat ilustrat, înseriat sub sigla „Memoria documentelor” şi dedicat unei străzi ieşene de legendă, a doua într-un clasament al notorietăţii după vestita stradă Lăpuşneanu: uliţa, apoi strada, bulevardul şi acum artera pietonală „Ștefan cel Mare”. Autorii (Sorin Iftimi şi Aurica Ichim), cu sprijinul filialei ieşene a Arhivelor Naţionale, pun în circulaţie „o categorie de documente practic nestudiată, aceea a surselor cartografice de detaliu”, izvoare ce permit „să aruncăm o privire dincolo de faţadele caselor, ne oferă posibilitatea de a cunoaşte structura interioară a imobilelor, ce reflectă stilul de viaţă al concitadinilor noştri de acum un secol”. Nici o stradă din lume nu-şi păstrează intactă înfăţişarea de-a lungul unui veac, dar „Ștefan cel Mare” cu greu poate fi recunoscută din imaginile de epocă altfel decât sprijinită de cele câteva temeinice reazime intrate, unele, în legendă: Palatul Administrativ, bisericile Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi, Mitropolia, palatul Rosetti-Roznovanu (Primăria), Teatrul Naţional, poate şi aşa-zisa „Casă Dosoftei”. În rest, o organizare urbană destul de fluidă, cu reconfigurări periodice, în care imobile de real interes istoric şi arhitectural se învecinau cu dughene amărâte şi coşmelii insalubre. Multe nu mai sunt – nimic de regretat, deşi aş crede că s-ar fi cuvenit cumva menţinută zidirea din sec. XVIII a celei mai vechi „spiţerii” moldave, Farmacia Lochman, aproximativ pe locul unde s-a edificat „Casa Cărţii”. Am mai „prins”, prin anii ’50, „Depozitul de spirt”, am văzut filme la cinematograful din preajmă, am ciocnit studenţeşte câte o halbă la restaurantul „Dunărea” când primeam cei 50 de lei „bursă de merit”... îmi mai amintesc de o latură a „hotelului călător Petersburg” (în vechile documente, apare când pe-o stradă, când pe alta...) de unde s-a dat semnalul Revoluţiei de la 1848. Toate nu mai sunt... Cât priveşte Casa Dosoftei, unul dintre cele mai vechi edificii laice ale unui oraş care n-a avut dreptul la piatră – clădirea se cuvenea, neîndoielnic, păstrată, chiar dacă utilizarea numelui „Dosoftei” nu prea-i motivată – eventual, aici ar fi putut funcţiona tiparniţa mitropolitului, pe la 1670, dar dovezile certe lipsesc. Întrucât obtura priveliştea Palatului, s-a decis demolarea: două tractoare „Stalineţ” erau pregătite să tragă cu cablurile de vechea zidire ieşeană. Ceea ce, din fericire, nu s-a mai întâmplat. Constat că se găsesc viteji de după război care declară că au „salvat” Casa Dosoftei; poate vor fi contribuit şi ei, dar decisivă a fost intervenţia revistei „Cronica” (am detaliat cu alte prilejuri, nu mai reiau). Desigur, aflată în inima târgului, strada „Ștefan cel Mare” avea şi o firească funcţie negustorească. De remarcat că nu numai dughenile mărunte, ci şi clădiri reprezentative pentru arhitectura epocii aparţineau în bună măsură comercianţilor evrei (cumva, în concordanţă cu structura populaţiei oraşului). Care au găsit resurse să dea curs şi unor iniţiative cultural-artistice: în perimetrul casei Grünberg a fost construit un teatru de vară, în casa Goldstein funcţiona cinematograful „Apollo”... Din necesităţi ţinând de alinierea stradală, multe dintre edificiile modeste şi nepotrivit amplasate au dispărut; actuala arteră pietonală mai păstrează, în afara menţionatelor puncte de sprijin, doar câteva mici insule evocatoare ale imaginii de acum un veac. În felul ei, rămâne o stradă monument dintr-un capăt în celălalt, „prezentă şi-n suflet, nu numai pe hartă”. Foarte bogată în informaţii şi consistent ilustrată, cartea readuce în atenţie uitate realităţi urbane semnificative pentru istoria fostei capitale moldave. Putând constitui şi, de ce nu, un excelent ghid turistic.