Mircea Radu IACOBAN

Nu atât gestul fetiţei de 12 ani care şi-a scrijelit numele pe Coloana infinitului uimeşte: educat, needucat, copilul rămâne copil. Poate, la vârsta asta, s-ar fi cuvenit să aibă, indus în primul rând de şcoală, respectul pentru istoria românilor, pentru tradiţiile, pentru arta lor, şi, de ce să n-o spunem direct, pentru neam şi ţară. N-a făcut-o şcoala, rămânea în sarcina familiei. Fără şanse, după cum se vede din atitudinea de chivuţă repetentă civic a mamei, care a ripostat ofuscată cu întrebarea „Unde-i panoul care să interzică?” Adicătelea, unde-i scris că nu-i voie? Păi, nu? Scrie undeva că-i interzis să dai foc Voroneţului, ori să scoţi pietre din monumentul triumfal de la Adam Clisi? Nu scrie. Vandali, daţi-i bătaie, trăim într-o lume liberă, e permis tot ce nu-i oprit prin inscripţii avertizatoare! Dacă o asemenea inscripţie, evident imposibilă prin lezarea bunului-simţ elementar, exista totuşi acolo, la Tg. Jiu, ar fi fost de-a ajuns pentru descurajarea vandalismelor? Poate da, poate nu – şi-n cazul fetiţei, şi-n cel al mamei. Un studiu din 2016 al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale dezvăluie un fapt incredibil: 42% dintre elevii români de 15 ani sunt „analfabeţi funcţionali”, adică ştiu să parcurgă un text, dar fără să-i înţeleagă mesajul! Ce-o mai fi şi asta? Urâtă noutate! Un alt studiu, din 2008, privind starea învăţământului ia în calcul procentajul de 50% al „analfabetismului funcţional”, ceea ce înseamnă că-i boală mai veche, devenită cronică. De care suferă şi alte popoare, dar în procentaje incomparabile (Finlanda: 4-5%; de zece ori mai grav la noi!) Nici nu mai vorbim despre abandonul şcolar (19%), fiindcă, după cum spune un consilier în Administraţia Prezidenţială, „mulţi copii vin degeaba la şcoală”. Cum aşa? Toţi am fost şcoleri odată, toţi o şcoală am urmat; a face comparaţii cu un trecut ce pare teribil de îndepărtat e semn limpede de bătrâneţe („Ehei, pe vremea mea, totul era altfel!”). Și chiar era, dar evoluţia fiind în spirală, e imposibilă întoarcerea în acelaşi punct. Și pe vremea mea existau prostănaci şi tolomaci în şcoală, se găsea şi câte un Bulă de râsul râsului, dar, Doamne fereşte, nu treceau clasa, şcoala nu scotea analfabeţi şi nici – vorba impardonabilă a lui Băsescu, „tâmpiţi”. Orice aşezământ şcolar, de orice nivel, până-n ultimul cătun, îl învăţa dintâi pe elev să scrie, să citească, şi – aici e aici – să înţeleagă ce-a citit. Ce se întâmplă acum cu şcoala românească este şi explicabil, şi inexplicabil. Zicala „ai carte, ai parte” a fost mătrăşită cu umilinţă la rezerve în dicţionarul vieţii cotidiene: învăţătura nu mai condiţionează onorabilitatea, nici nu mai asigură afirmarea şi succesul. Altele-s căile de parvenire (dacă vreţi, citiţi „promovare”), altele-s criteriile, metodele, priorităţile. Știinţa de carte în sine a fost brutal compromisă şi pusă între paranteze de invazia doctoratelor de doi bani şi a diplomelor procurate de la buticurile universitare particulare. Zeci de mii de elevi intră anual (ilicit) în învăţământul obligatoriu de 12 clase cu medii de 2 şi 3, până la 5. O directoare de şcoală din Iaşi declara că „N-avem soluţii. Unii ne râd în faţă şi ne întreabă noi ce am realizat dacă am învăţat”. Dură întrebare! Fără îndoială, şcoala îşi are vinile ei: „În România elevii învaţă după un curricul de secolul XIX. Vă trebuie o revoluţie în acest domeniu” – spune expertul britanic în educaţie Julian Hingsly. Numai că s-a instaurat o firească oboseală după două decenii în care şcoala noastră s-a tot „revoluţionat”, până a ajuns să se confrunte cu o noţiune relativ nouă, „analfabetismul funcţional”. Care, conjugat cu o educaţie cetăţenească precară, cu suficientă ignoranţă şi cu lipsa celor şapte ani de acasă, devine responsabil inclusiv de scrijelirea Columnei. (De altfel, nu-i mănăstire nescrijelată; la Suceviţa am dat şi peste semnături proaspete, din 2016!). „Turiştii” cu pricina făcând parte, desigur, din oştile de „analfabeţi funcţionali” produşi de învăţământul românesc. Cohortele de absolvenţi poticniţi la Bac afectează grav imaginea de ansamblu a unui învăţământ aflat în eternă „înnoire” şi rămas la fel de etern intact în esenţe şi-n profunzime, numai că acel ce-i decis să înveţe carte sunt convins că o poate face onorabil şi-n gimnaziu, trecându-şi prezumtiva afirmare împlinită în contul viitoarei opţiuni universitare. Iar de am afişa pretutindeni panouri cu inscripţia „învăţaţi să citiţi!”, ori „incultura interzisă!”, nu se rezolvă nimic: mai întâi fiindcă, fireşte, ar fi luate drept glume, şi apoi, pentru că se înregistrează creşterea exponenţială a numărului celor ce citesc şi nu pricep nimic. Reţineţi termenul: analfabetism funcţional.