Mircea Radu IACOBAN

Lunea trecută a fost Ziua Internaţională a Fericirii. Din... nefericire, n-am ştiut, că aş fi arborat tricolorul. Cum o fi cu fericirea? Nicăieri nu defilează câini cu covrigi în coadă, pretutindeni cetăţeanul este copleşit de angoase şi ceea ce remarcam cu invidie când călătoream altădată în Occident, recte senzaţia de încredere, siguranţă şi veselă negrijă detectabilă pe mai toate chipurile, greu se mai întâlneşte în ultima vreme. Apar în schimb semne certe ale sentimentului nesiguranţei - şi el, de altfel, cu deplină justificare existenţială: Cioran vorbeşte despre „climatul isteric al nesiguranţei”, în vreme ce J.A. Paulos avertizează că „nesiguranţa e singura ta siguranţă”. Dincolo de temeiurile filosofice cu aplicabilitate generală, fiecare comunitate îşi gestionează trăirile proprii sub semnul resemnării în faţa clasamentului ONU ce ierarhizează statele lumii în funcţie de indici reprezentând încrederea, negrija, mulţumirea - altfel spus, fericirea cifric cuantificată. România se situează undeva pe la mijlocul clasamentului (locul 71 din 157), dar astfel de cercetări, chiar dacă iau în calcul indici comensurabili (nivel de trai, sănătate, educaţie, jobul, sănătatea etc.), sunt ele însele purtătoare ale unui prea mare grad de nesiguranţă pentru a fi luate în serios (se ştie, cutare e fericit dacă înfulecă cinci mici, în vreme ce altuia nu-i ajung milioanele ascunse în Panama). Cert este că, zi de zi, nesiguranţa câştigă teren; la noi, până şi exuberanţa tinereţii începe să fie marcată de umbra îngrijorărilor, iar generaţia vârstnicilor încearcă tot mai mult sentimentul unei insecurităţi ce le risipeşte dreptul de a se bucura de ceea ce, de bine, de rău, încă mai au. La teama suverană, aceea a apropierii sfârşitului, se adaugă anxietăţile datorate încordării internaţionale, incertitudinea privind starea lor financiară viitoare, cât şi starea unei ţări în care nimic nu-i sigur, totu-i fluid şi contestabil, nu se vede ceva temeinic prinzând cât de cât rădăcină, sistemul democratic european tradiţional nu mai oferă certitudinea stabilităţii, finanţele fâlfâie, abuzurile nu contenesc şi politicalele otrăvesc totu-n jur. Cineva spunea c-ar putea fi vorba şi despre o premeditare: „Sentimentul de siguranţă naţională nu poate fi creat până nu introducem populaţiei un sentiment de nesiguranţă. Naţională, desigur.” Paradox... scuzabil: prea multă siguranţă strică: Eugen Ionescu susţine că siguranţa generează... plictiseală, iar Tenessee Williams merge mai departe: „siguranţa este un fel de moarte”. Punctul pe i îl pune A. Keller: de fapt, „siguranţa este o superstiţie - nu există cu adevărat în natură!” Dar nesiguranţa, da! Adică, avem antonimul, dar nu şi termenul prim? Ca şi în cazul binomului fericire-nefericire: primul substantiv n-ar fi decât o făcătură utopică, în vreme ce al doilea, deplin real, ne copleşeşte la modul cel mai propriu cu putinţă! Lăsând speculaţiile, să consemnăm şi opinia Zoei Dumitrescu-Buşulenga, care identifică şi alte pricini în stare să afecteze „sărbătoarea propriilor noastre vise”: „Mă simt într-o mare nesiguranţă pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit (...) Ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei linişti iminente: ai zice că vine Antihristul, nu Mântuitorul!” Reamintesc definiţia „siguranţei” (DEX): „Sentiment de linişte şi încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se şti la adăpost de orice pericol”. Că nu vom avea niciodată un astfel de sentiment în proporţie de 100% e una, că atât cât mai este îl simţim din ce în ce mai şubred şi mai pirpiriu, e alta. Explicaţiile le avem la îndemână: într-un fel privesc legile britanicii, care au coduri de pe la 1600, şi altfel românii, „beneficari” ai unei legislaţii-varză, mereu răs-tocată şi rafistolată. Într-un fel gândesc americanii, deprinşi să vadă în alegeri zenitul democraţiei, şi altfel noi, care ce votăm azi, contestăm mâine. Într-un fel este văzută în lumea liberă Constituţia, legea legilor, şi altfel, din păcate, se-ntâmplă pe Dâmboviţa. Într-un fel îşi tratează, prin veac, francezii valorile spirituale impuse şi consacrate, altfel noi, dispuşi să revizuim tabla naţională de valori ori de câte ori bat clopotele. Nemţii îşi respectă cu stricteţe conduita şi cuvântul; la noi, alianţele ţin de la prânz până la chindie, amicul de azi ţi-e inamic mâine, iar vraiştea doctrinară mână parlamentarii din partid în partid ca frunza-n vânt. În Europa reală, cetăţeanul se simte protejat, în România, mai degrabă tolerat; acolo ai drepturi, aici doar ţi se îngăduie. „Pour la bonne bouche”: un studiu al Oficiului pentru Statistică din Marea Britanie a stabilit că „grupa cea mai fericită de vârstă este aceea a persoanelor care au între 65-79 de ani.” O fi, dar în nici un caz... la noi.

P.S.

Mizerabil meciul Naţionalei! Ce să căutăm cu un astfel de fotbal pricăjit şi răpănos la un Campionat Mondial?