Mircea Radu IACOBAN

După ce am primit cu emoţie ştirea, am verificat-o din trei surse şi, pentru deplină siguranţă, am cercetat personal câteva margini de şanţ: doamnelor şi domnilor, e adevărat, a-nflorit păpădia! Ăsta-i adevăratul semn al primăverii: ghiocelul, miracolul gingaş ţâşnit din zăpadă, semnifică mai degrabă ostenirea iernii; el doar vesteşte anotimpul florilor, de confirmat, îl confirmă păpădia. Ghioceii vin şi se duc precum se mistuie trâmbele de ceaţă, păpădia îşi păstrează până-n miezul verii zâmbetul auriu, preschimbat la ceasul rodirii în puf şăgalnic purtat aiurea de vânt. Cum ne-am deprins să luăm în derâdere tot ce-i autohton peren şi temeinic, biata păpădie a fost botezată în toate felurile, de nici nu pot reproduce poreclele din Dicţionar, începând cu „b...a porcului” şi isprăvind cu „c...l găinii”. Nici nu prea înţeleg de ce floarea cea luminoasă este asociată cu stirpea de coteţ a găinilor („guşa găinii”, „papa găinii”, „părăsita găinilor” – ultima poreclă meritând să trezească interesul acut al lingviştilor – de unde şi de ce „părăsita găinilor”?) Este, de fapt, tratamentul din totdeauna nedrept rezervat modestiei: ce mare lucru un licăr galben pe margine de şanţ? Alaltăieri, soarele a binevoit să revină în rebegita noastră emisferă şi, după împlinirea echinocţiului, primăvara îşi intră oricum în drepturi: „de-acum, nu ne mai îngheaţă / nasul şi picioarele”. Iat-o, e-n ograda noastră, şi-a încheiat caftanul verde cu bumbii galbeni ai păpădiei, care, pe cât de ignorată-i în tabla de valori a anotimpului, pe-atâta-i (nu s-ar crede!) de preţioasă! „Taraxacum officinali”, alias păpădia, se spune că „ar putea înlocui cu succes orice medicament modern” – de altfel, denumirea latinească asta şi spune: remediul oficial pentru felurite boli. Sigur că, în prea luminatul veac XXI, când sumedenie de farmacii se deschid mereu una lângă cealaltă (se poate oare explica proliferarea explozivă a farmaciilor altfel decât printr-o oneroasă forţare a preţului medicamentelor?), iar audio-vizualul ne copleşeşte cu reclame la sumedenie de remedii sofisticate, cine să-şi mai amintească de banala păpădie, remediu, zice-se, universal? Cum să crească leacul leacurilor pe-o buză de şanţ? O fi România Grădina Maicii Domnului, dar nici chiar aşa! Eu unul îmi fac datoria şi sun onorul la generalul Păpădie, fie şi numai pentru că mi-a confirmat cu absolută autoritate instalarea primăverii. N-a fost o iarnă grea, dar, nu ştiu de ce, am resimţit-o ca făr-de sfârşit. Acum, că soarele şi-a rupt dinţii, e timp de plecare. Știm, nu ştim, suferim în grade diferite de dor de ducă. Cronicizat, dorul de ducă se închide într-un fund de gând, pulsând şters până în momentul care, primăvara, privirea suferindului alunecă pe-o hartă („O hartă tentează ca şi o femeie frumoasă” – spunea Ralea). Comportament tipic: bolnavul va urmări cu disproporţionat interes emisiunile tv de călătorie prin mări şi ţări şi va cerceta mai îndelung decât se cuvine ştampila poştei din Năruja sau Ilgani, căutând să înfiripe din jocul literelor ştirbe răsuflarea Vrancei ori a cotloanelor Deltei. Primăvara, când vin cocorii, pacientul adulmecă aburul uitat al copilăriei, vede drumeagurile aurii ce şerpuiau printre colinele adolescenţei şi, hotărându-se brusc, cumpără o ilustrată pe care şi-o trimite singur... În avanpremieră, am zbughit-o şi eu de acasă, căutând pădurea de as-vară. Ghioceii s-au dus, păpădiei nu-i prieşte sub fagii desfrunziţi şi, totuşi, pădurea-i plină de culori smălţate: plasticul! Aici, unde totul se supune trecerii înţelepte prin ciclurile viaţă-moarte-viaţă, s-a încuibat deplin un musafir nepoftit. Nu se stinge toamna spre a reînvia primăvara şi, iată-l înstăpânit cu insolentă obrăznicie: mai ales când nu-i frunză şi nici flori, rânjeşte din toate părţile, hâd şi ţipător. În cele mai izolate şi mai uitate cotloane, unde-i greu de crezut c-a păşit de prea curând omul, găseşti azvârlită omniprezenta pungă de plastic colorată strident, mâlită de ploi, flendurită de vânt şi de vieţuitoare – totuşi, făr-de moarte. Greu de crezut că a lăsat-o cineva în buza râpilor, ori a agăţat-o tocmai în chica gorunilor. Circulaţia plasticului în pădure (iată un titlu de cercetare ştiinţifică!) îşi are legile ei; probabil, vântul şi şuvoaiele îl împrăştie pretutindeni, însă punctul de origine al vinovăţiei rămâne mereu acelaşi: momentul de inconştienţă al omului ce aruncă punga în marginea poienii ori în şanţul drumului. Șanţ deocamdată înnobilat de zâmbetul curat al păpădiei. Curând se va colbăi şi el. Să-l salutăm: e fraged, sănătos, luminos, românesc. Onorul la păpădie!