Mircea Radu IACOBAN

Liviu Papuc recidivează, trimiţând către cititori cea de a şaptea culegere de texte consacrate Bucovinei (după „Bucovina în reportaje de epocă” – 2000, „Bucovina în scrieri de epocă” – 2005, „Bucovina în relatări de epocă” – 2009, „Bucovina în consemnări de epocă” – 2009, „Bucovina în mărturii de epocă” – 2010 şi „Bucovina în notaţii de epocă” – 2011). Cum inspirat observă Doina Cernica, „Este o Bucovină de hârtie care freamătă, respiră, ni se destăinuieşte cu elocvenţa, bucuria, amărăciunea şi subtilitatea vieţii”.

A şaptea carte poartă titlul „Bucovina în repere de epocă” şi, chiar dacă biserica de lemn pozată pe copertă (Suha - Mălini) te-ar duce cu gândul la realităţi maramureşene, tot „Vesela grădină / Cu pomi roditori / Şi mândri feciori” rămâne tărâmul investigat. Bibliotecarul Liviu Papuc, împreună cu Olga Iordache, a răscolit şi cercetat nu numai îngălbenite colecţii ale unor vechi gazete uitate, ci şi sumedenie de alte izvoare, inclusiv colecţii speciale adormite în colbul raftului, izbutind să adune şi să înşire ochi după ochi o împletitură căreia nici acum nu i se întrezăreşte capătul.

La sfârşitul veacului XIX şi la începutul secolului următor s-a scris enorm despre Bucovina, mai toate articolele tipărite în epocă purtând în subtext desluşite sugestii unioniste. Se practica intens modalitatea descriptiv-reportericească, explicabilă prin puţinătatea mijloacelor de informare şi prin circulaţia trudnică în vremea tinereţii trenului cu aburi şi a copilăriei automobilului. De la Câmpulung la Dorna, de pildă, se ajungea „cu trăsura prin Iacobeni, în trei ore şi jumătate”, iar de la Dorna Helgii (?) spre Bârgaie, în Transilvania, cu un trenuleţ electric (?) construit de armata germană în 1917. Era „unica legătură directă cu Transilvania” (pe care o vămuia prin 1925 „cunoscutul tâlhar Nicoliţă, ce oprea trenul şi golea buzunarele călătorilor”). Reportajul trebuia să suplinească absenţa obiectivului fotografic, urmând să lase asupra cuvântului (chemat să informeze, să descrie, să invite, să înveţe, să emoţioneze), toată povara înfiripării credibilei imagini de ansamblu. Contribuţiile antologate în cea de a şaptea carte, inegale, fireşte, sunt, cele mai multe, rod al unor „escursiuni” ce dovedesc cutezanţă şi prilejuiesc declaraţii clamate fără prea multă fereală: „O admiram (Bucovina kesaro-crăiască, n.n.) şi, totuşi, o deplângeam fără a o fi văzut, fără să o fi cunoscut vreodată. O cunoşteam de pe hartă, din istorie, din carte. Din Alecsandri cu-a lui <Dulce Bucovină, veselă grădină> (1912)”. Intelectuali rafinaţi precum Traian Chelariu nu se sfiesc să propună şi să detalieze itinerarii turistice cu invitaţie la schi: „Vă cheamă Bucovina şi vă aşteaptă cu aceeaşi iarnă ca în leatul în care Bogdan descălecătorul vâna bourul legendar”. Dacă Iorga numea Bucovina „un sobor de clopotniţe”, Dragoş Protopopescu vede în unduirea culmilor înverzite „o ţară frumoasă ca o rugăciune”.

O anume înţeleaptă exaltare reţinută leagă între ele toate aceste relatări din alt veac – şi nu-i vorba doar despre obişnuita tonalitate naiv-romanţioasă proprie gazetăriei epocii, ci şi despre un filon de trăire emoţională sănătos nutrit de civism şi efluvii patriotice: „Retragerea de pe munţi s-a făcut în sunetele muzicii militare, care intona <Deşteaptă-te, române!>, legendarul nostru cântec naţional” (Măgura, 1900); „Bătrâni, tineri, femei, fete şi copii, toţi trupeşi, toţi frumoşi, cântând după muzică <Deşteaptă-te, române!>” (Câmpulung, 1900). Zenitul participării afectiv-emoţionale plasându-se de fiecare dată la Putna: „Pentru noi, 14 milioane de români împărţiţi în patru vânturi, nu e un loc de reculegere şi de înălţare morală mai dumnezeiesc decât Putna. Aici s-au prefăcut în pământ de moaşte oasele celui mai strălucit domn al nostru, Ştefan cel Mare” (1912). (Nu-s deloc sigur că am fi capabili, într-un cuget şi-o simţire, să mai oferim probele unei atât de sincere mărturisiri a patriotismului netrucat: politicalele deşănţate din ultimele decenii, „demitizările” necugetate, atacarea valorilor naţionale, macularea modelelor, toate au împins gesturile de suflet în pragul derizoriului, făcând aproape uitate spusele lui Paler: „Fiecare om are o patrie, restul sunt ţări”...)

Gazetele vremii cutează şi tentative de categorisire şi definire între români: „Ardeleanul de dârz, munteanul, deştept, olteanul, şiret, moldoveanul, romantic. În bucovinean se împreună religia peisajului cu voievodalismul trecutului. Cea dintâi dă cuminţenie, cel de al doilea, mândrie” (1937)... După cea de a şasea carte, bucovineanul Liviu Papuc, conform canoanelor genezei, s-a hodinit cuminte, spre a se bucura cu mândrie de Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Cartea a şaptea, sunt sigur, nu va fi ultima din seria „Bucovina”: tezaurul Bibliotecii Universitare ieşene pare nesecat.