Mircea Radu IACOBAN

Spital ieşean. Gri-cenuşie, sala de aşteptare e plină. „Îs prima, că am ajuns cu trenul de şase”– se laudă o bătrânică vorbăreaţă şi plină de viaţă. La biserică şi la spital te duci îmbrăcat cu ce ai mai bun, aşa că şi-a pus flaneaua albă, grea, împletită gospodăreşte, un ochi pe faţă, un ochi pe dos. Vecina ei, mai mărunţică, poartă o canadiană maronie şi pantofi-ghete cu urme proaspete de glod moldav: „cam tot aşa o ajuns şi trenul meu”. Aşteptăm rândul la EKG; deocamdată, în cabinet se face curăţenie, aşa că, vrând-nevrând, ascult sporovăiala vecinelor. Cea din Zvorâştea a venit cu „omul ei”, care-i aduce o pungă de stixuri: „ia, că n-ai mâncat de-aseară”. „Nu, bre, nu-i voie înainte de analize”. Bărbatul ia seama şi ascunde cu grijă punga foşnitoare într-o sacoşă cu reclama „fly by Southwest Airlines”: „las-c-o să prindă bine”. După discuţiile preliminarii („cum aţi ieşit cu vitele din iarnă?”) se ajunge la destăinuiri: „Știi câtă pensie mi-or dat după o viaţă de trudă? Că am fost şefă bucătăreasă (n.n.: nu bucătăreasă şefă, ci cu precizarea apăsată a şefiei de la bun început) – 600 de lei”. „Oricum, e altceva – o consolează vecina – eu am 400”. E-un soi de resemnare în glasul amândurora, cu un fatalist „asta e” subînţeles. Nimic revendicativ, nici o adiere de protest în tonalitatea blajină a sporovăielii. Poate bătrânicile diabetice or fi auzit de „pensiile neruşinate” româneşti, dar, cu siguranţă, nu-şi închipuie că pentru funcţionărimea din făloasa Uniune Europeană (ale cărei cetăţene cu onoare sunt, şi pentru bunăstarea căreia, într-un fel sau altul, cotizează) pensii de sute de ori mai mari nu-s deloc raritate. Dimpotrivă! Șefa bucătăreasă a trudit 40 de ani cu polonicul şi „melesteul”, răstimp în care i s-a „tras” lunar din leafă cota parte pentru asigurările sociale, în vreme ce Peter Hustinx, asistent la U.E., primeşte 9.000 de euro după numai câţiva ani lucraţi, fără să i se reţină vreodată un cent contribuţie la CAS! Iar pensia la cerere se poate obţine la numai 50 de ani! Mahării ceva mai mari în grad din obezul aparat al U.E. sunt, desigur, şi mai consistent miluiţi: Roger Grass, (fost) grefier la Curtea de Justiţie, primeşte o pensie lunară de 12.500 de euro – câte o maşină la fiecare patru săptămâni! Condiţia de vechime în muncă: 15,5 ani şi-atât – iar românul trudeşte 40 de ani, cotizează în tot acest răstimp, spre a fi onorat cu 100 de euro pe lună! Mai trebuiesc adăugate consistentele „alocaţii de relocare”, plus „îndemnizaţia tranzitorie” (?) pe care lefegiul din U.E. o încasează dimpreună cu pensia „ordinară” cuvenită pentru anii de muncă prestaţi în ţară, alocaţiile pentru copii şa.m.d. Și nu-i vorba despre lefuri astronomice (de ele nici nu mai amintim!), ci doar despre „drepturile” de pensie... Când toate astea s-au dat în vileag, s-a stârnit o adevărată furtună în presa din Hexagon; mai toate ziarele (am văzut acelaşi text publicat în „Le Soir”, „Le Point”, „Le Post”, „Le Figaro”, „Nation” ş.a.m.d) au titrat cu litere maşcate, unele chiar deasupra titlului gazetei: „Scandalos!”, „Neruşinare!”, „Abuz!” Ei, şi? Câinii latră, caravana trece: anii s-au scurs fără cel mai mic semn că la Bruxelles s-ar fi înregistrat vreo reacţie reparatorie, ori, barem, s-ar fi oferit o explicaţie. Mă tem că realitatea enormei şi oneroasei risipe din fondurile comunitare, dimpreună cu apariţia unei pături funcţionăreşti capabilă să ignore orice limită a standardelor salariale din statele contribuitoare atestă îmbolnăvirea întregului sistem, fenomen şi el vinovat de apariţia ameninţării cu disoluţia U.E. Abuzul de orice tip duce la criză de încredere, iar nesocotirea flagrantă a bunuluis-simţ, băgarea mâinii până la cot într-un tezaur alcătuit şi cu aportul ţărilor sărace, auto-miruirea pecuniară a celor puşi să vegheze la bunăstarea Europei, sfidează şi erodează o construcţie europeană în care s-a investit atâta speranţă. Pricini asemănătoare au condus, prin veac, la năruirea unor imperii considerate făr-de moarte, iar ecoul învăţămintelor istoriei nu rezonează până la Bruxelles. Să nu fie prea târziu!... Revenind în sala de aşteptare: bătrânica „un ochi pe faţă, un ochi pe dos” a intrat la EKG, purtând cu infinită grijă fişa medicală, cardul de sănătate şi talonul de pensie. „Omul ei” controbăieşte prin sacoşa cu „Southwest Airlines”, află stixurile, desface punga, dă să ronţăie, dar din nou renunţă: prânzul se ia împreună cu familia. Împachetează cu grijă stixurile şi le aşază la loc. Are tren diseară la şapte.