Mircea Radu IACOBAN

Sunt sigur că cititorii au corectat imediat titlul episodului anterior: zburdălnicia tastelor a pus în cârca revistei Convorbiri literare”... 1500 de ani în loc de 150! Cer cuvenitele scuze: din păcate, când deveru-i mare, se mai întâmplă. Revista apărută la Iaşi în martie 1867 a împlinit un veac şi jumătate, eveniment pe marginea căruia continui discuţia cu doctoranda de la Universitatea din Tg. Mureş.

-Cum se derula în Iaşi viaţa acestor reviste literare? Ce rol au avut ele, dacă au avut, exista un şablon, erau sau nu, ca instituţie, piese ale unui ansamblu generalizat şi totalitar?

-Sigur, revistele ofereau şi nişte sinecuri, într-o vreme în care dregătoriile culturale se numărau pe degete, iar presa era redusă, în regiuni şi, mai târziu, judeţe, la o singură gazetă, cotidianul de partid. Redactorii deveneau scriitorii „oficiali”, recunoscuţi ca atare, şi vorbeau cu o anume autorizare subînţeleasă în numele literaturii române. Ei constituiau şi nucleul Filialei Uniunii Scriitorilor, senatorii de drept, într-o alcătuire din ce în ce mai greu penetrabilă. Din rândurile fostei echipe a „Iaşului literar” (nu mai vorbesc de „Iaşul nou”) nu s-a impus nici o semnătură de prestigiu atunci, de prestigiu şi acum (poate, cu o excepţie – Horia Zilieru), nici o mare carte care să fi rămas. Mai degrabă s-au remarcat cei ce gravitau în preajma redacţiei, de la Nicolae Labiş la Marin Sorescu, Al. Dima ori Const. Ciopraga. Dar să nu uităm că Mircea Eliade a fost publicat întâia oară în România, după 1944, în „Cronica” ieşeană. Tot acolo a debutat şi Ion Petru Culianu. Prima rubrică săptămânală, Noica şi-a avut-o în „Cronica”. Sorescu a debutat în „Iaşul literar”, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Adi Cusin, Emil Brumaru, şi-au publicat poeziile în presa culturală ieşeană, unele în „Convorbiri literare”. Pe de altă parte, n-a fost vorba despre un peisaj publicistic închis, mari şi prestigioase semnături rezonante din Capitală, ori din alte oraşe, fiind constant prezente în sumarul publicaţiilor culturale moldave. În „obsedantul deceniu”, toată literatura română arăta cum arăta; n-am prins decât parte din porţiunea finală a perioadei, precum şi reverberaţiile ei târzii – din ce am trăit şi văzut, n-aş zice că prin alte locuri ţâşnea bogăţia de lumină care să fecundeze descătuşat şi spectaculos literatura. Comparaţia cu Bucureştiul este nedreaptă şi acum, darămite atunci; n-are rost să argumentez. 

 -Cum s-a simţit impactul cenzurii, zice-se, dispărute?Cum vi se pare, din punct de vedere administrativ-organizatoric, viaţa scriitoricească de azi?

-Am condus Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, adică, din judeţele Moldovei, vreme de 18 ani – record absolut, care se explică şi prin aceea că m-au ales confraţii de trei ori, dar după aceea nu i-a mai întrebat nimeni: s-au interzis adunările scriitoriceşti de orice fel, deci, şi cele de dare de seamă şi alegeri. Dacă propuneţi o comparaţie ieri-azi între ceea ce numim „viaţă scriitoricească”, n-are cum fi relevantă: cu totul altele-s condiţiile, metodele, scopurile, posibilităţile. Acelaşi ar trebui să rămână ţelul major: cartea bună. Pe care, şi ieri, şi azi, şi totdeauna, nu ne-o va dărui Uniunea, ci pălmaşul scriitor. Cât despre cenzură: în România n-a existat doar o Cenzură, ci 77. În anumite domenii, cum ar fi teatrul, ori cinematografia, Cenzura apărea abia la capătul capătului, după ce se epuizau toate celelalte modalităţi de control ideologic. Și nu Cenzura era cea mai periculoasă: supusă, la rându-i, ierarhic, executa ce i se ordona, în funcţie de rigorile momentului – fiindcă ceea ce se putea azi se putea interzice mâine, şi invers. Acum e la putere cenzura economică – care nu mai taie litere, taie cifre. Nu-i chiar tot una, dar, mai ales în cazul publicaţiilor literare, apăsarea se simte.

P.S.

Cu logică şchioapă, clubul botoşănean de fotbal declară că, probabil, nu va admite demisia lui Grozavu: adevărat, l-a pocnit pe Golofca, „dar e un antrenor bun”. Carevasăzică, antrenorii „buni” au dispensă: pot cotonogi jucătorii, interdicţia aplicându-se numai celor din coada clasamentului!! Iar demisia e demisie: act de decizie unilaterală, n-ai cum nici să-l admiţi, nici să-l respingi. Ceea ce lumea nu ştie: Leo Grozavu este ditamai recidivistul: în 2011, la Iaşi, l-a umplut de sânge pe Bădic fiindcă se ridicase de la masă înainte de a-şi termina toată porţia. Fapte petrecute în văzul lumii; ce s-o fi întâmplând dincolo de cortină?