Mircea Radu IACOBAN

„Aş dori să înserez în teza de doctorat un capitol numit <anchetă literară>, prin care să se poată desluşi mecanismul funcţionării revistelor postbelice” – îmiscrie de la Universitatea din Tg. Mureş doctoranda Maria Sturzu.„Se împlinesc, în acest martie, 140 de ani de la apariţia revistei <Convorbiri literare>. La Cluj, Bucureşti sau Iaşi, au existat permanent reviste de cultură, cu atât mai mult în tulburata perioadă postbelică; în timp, şi-au schimbat ades titlul. De unde apetitul pentru modificarea periodică a numelor acestor publicaţii?”

• Titlurile modificate voiau să exprime, după startul lozincard, noile vârste ale respectivelor publicaţii, trecerea unor jinduite praguri către maturizare publicistică, racordarea la exigenţele înnoite ale vieţii cultural-literare şi, mai de fiecare dată, încadrarea într-un continuum al tradiţiilor zonei. Era imposibil să se mai păstreze, în a doua jumătate a veacului XX, titluri ridicole şi pompieristice de tipul „Pentru pace şi cultură. Luptăm!” (predecesorul „Iaşului Nou”, apoi „Iaşului literar” şi „Convorbirilor”). Almanahurile literare (Cluj, Iaşi) nu aveau o periodicitate a apariţiei: devenind reviste, îşi schimbau condiţia şi în relaţia cu cititorii, şi în aceea cu colaboratorii. Câteodată, a fost vorba şi despre o „lepădare” dictată de anumite evoluţii politice, inclusiv în relaţiile internaţionale: „Gazeta literară” fusese subaltern botezată după „Literaturnaia gazeta”, în vreme ce titlul „România literară”, amintind de revista înfiinţată în 1855 de Alecsandri, era legitimat de rădăcini în cultura naţională. Trecerea de la „Iaşul nou” la „Iaşul literar” încerca să marcheze cumva despărţirea de proletcultismul „obsedantului deceniu” (în paranteză fie spus, doar parţial izbutită). „Convorbiri Literare” n-a fost doar un prestigios titlu regăsit în istoria presei moldave, ci a marcat cu autoritate (dimpreună cu „Cronica”) a treia vârstă postbelică în care intra gazetăria literară ieşeană, desluşit anunţată începând cu formatul modificat, grafica, paginaţia, continuând cu numele din sumar ale colaboratorilor, cu evantaiul mult mai ofertant al exprimărilor creativităţii literare şi al abordărilor critice. Și nu în ultimul rând, cu recurgerea la noi exigenţe redacţionale. Interesante sunt evoluţiile în cazul revistei „Cronica”. Înfiinţată în 1966, cu un tiraj de 12.000 ex. şi difuzare naţională, a expiat puţină vreme după revoluţie. În 2012, câţiva „cronicari” perindaţi de-a lungul deceniilor prin redacţie (unii chiar de la primul număr, în 1966, fiind realmente ctitorii revistei) au cutezat să înfiinţeze, într-un gest oarecum polemic, „Cronica veche” (...) Am convingerea că, indiferent ce motivaţii ar avea, schimbarea titlului unei reviste reprezintă un moment de fractură, ades cu urmări benefice. Titlurile de tradiţie se insinuează firesc în subconştientul naţiei; când au şi o stimabilă încărcătură de onorabilitate, s-ar cuveni, cu orice efort, păstrate. Când nu, nu.

„Aţi condus, o vreme, şi revista<Convorbiri literare>...”

• Mult prea mult spus. Un „accident” în redacţie, la care n-aş vrea să mă refer aici, a impus secretarului Asociaţiei Scriitorilor un interimat destul de lung, întru confirmarea ideii că nimic nu-i mai definitiv decât provizoratul. N-am figurat în caseta redacţională şi, practic, n-am intervenit în structura revistei.

„Era provincia literară nebăgată în seamă şi atenţionată doar în vederea primirii directivelor? Cum se derulau lucrurile atunci?”

• Cu „primirea directivelor” a mers cât a mers până în preajma anilor ’60, când venirile de la Bucureşti ale lui Mihai Novicov, secretar al Uniunii Scriitorilor şi îndrumător direct al Filialei Iaşi, se lăsau cu şedinţe de incriminare, acuze primejdioase şi „măsuri organizatorice”. Revista „Iaşul literar” era discutată şi smotocită la toate nivelurile, în sumedenie de şedinţe menite să-i „analizeze conţinutul”, inclusiv în cele sindicale, dimpreună cu „problema deratizării” şi a aprovizionării scriitorilor cu gaz lampant. Mai stăruia sentimentul de rubedenie scăpătată moştenit de pe vremea „Iaşului nou”, dar, pe măsură ce Filiala, devenită Asociaţie, s-a întremat – nu numaidecât numeric, cât mai ales prin prestigiul prestaţiei în câmpul literaturii al multora dintre noii membri – s-a modificat şi percepţia privind viaţa literară ieşeană şi moldoveană, dinamizată şi fortifiată prin apariţia Editurii „Junimea”, prin organizarea unor mari manifestări de răsunet – Colocviul Naţional de Poezie, cele opt ediţii ale Festivalului Internaţional „Mihai Eminescu” ş.m.a. Dar urmau să apară sufocantele „strângeri ale şurubului” tipice trecutului regim, de care n-a avut cum scăpa nici aniversata „Convorbirile Literare”.

(Voi reveni.)