Mircea Radu IACOBAN

În vara lui 1934, copiii din satul basarabean Grimincăuţi băteau mingea (de cârpă, poate, din crep) pe toloacă. Amuzat de îndârjirea cu care se juca, şoferul unei maşini mici opreşte pe marginea drumului, urmărind din ce în ce mai atent „marele meci mare”. Spre a descoperi un puştan ce făcea cu mingea ce voia: dribla, ascunzând-o pur şi simplu, şuta, centra; îi depăşea pe toţi la sprinturi, ca să nu mai vorbim despre mingile înalte, toate ale lui. Oaspetele coboară de la volan, stă de vorbă cu puştiul, apoi cu părinţii, şi decide să-l ia pe Nicolae Şmotoc la Timişoara, unde pe atunci strălucea Ripensia.

Puştiul desculţ de pe toloaca din Grimincăuţi avea să ajungă, în România, component al echipelor vicecampioane naţionale Ripensia Timişoara şi Carmen Bucureşti, apoi de opt ori titular în echipa noastră naţională; mai departe, campion şi vicecampion al Ungariei cu Vasas Budapesta, vicecampion al Italiei cu Internazionale Milano, campion al Spaniei cu Barcelona şi campion al  „Cupei latine”, premergătoarea Cupei Campionilor Europeni. Aţi ştiut? N-am ştiut.

Cum se vede, înainte de Hagi şi Gică Popescu, la Barcelona a jucat un român rămas în totală uitare: mai întâi au interzis ruşii să i se pomenească numele (fiind „fugit” din Basarabia!), apoi românii („fugise” din România!). Şi-a mai schimbat de vreo cinci-şase ori numele, pe itinerariul Şmotoc-Simatoc-Szegedy-Sima-Simatola-Sims, a trăit 24 de ani în România (14 în Basarabia), 3 în Ungaria, 3 în Italia, 13 în Spania şi 16 în Australia. Pe certificatul de deces emis în New South Wales scrie „Sims Nicholas, place of  birth Romania, occupation businessman, cause of death (la 59 de ani!) myocardial infarction”. N-a putut fi identificat binefăcătorul care, precum în basme, a pogorât din maşina fermecată la Grimincăuţi, deschizând fantasmagoricul drum de la toloaca satului la campioana Spaniei, după cum nu se ştie dacă Simotoc, mare împătimit al jocurilor de cărţi, când a făcut infarctul în cazinoul australian avea în mână carte formidabilă sau mergea la cacealma.

Viaţa de cartofor a lui Simatoc este... de poveste! Când sărăntocul din Grimincăuţi s-a văzut în mână cu enorma sumă de 500.000 de dolari primită de la FC Barcelona, şi-a cumpărat pe loc o maşină şi nu s-a oprit până la Monte Carlo. Unde, într-o singură noapte, a pierdut la cărţi tot ce-a avut. Ba chiar şi maşina, câtă vreme bunul amic Kubala a trebuit să-i trimită bani de tren... A rămas de pomină episodul în care toată echipa Barcelonei se afla în avionul ce urma s-o ducă la meciul cu Athletico Bilbao, dar... lipsea numărul 10, Simatoc. Antrenorul şi preşedintele Clubului au pornit să-l caute prin cazinouri. L-au găsit la masa de joc, unde i-a întâmpinat cu replica „asta-i ultima mână şi plecăm.”

Personaj charismatic, totdeauna ultraelegant, vorbitor de română, rusă, maghiară, germană, italiană, spaniolă, catalană şi engleză, unde a ancorat a trimis iremediabil pe banca de rezerve toţi concurenţii la graţiile admiratoarelor:  „până a venit Simatoc aveam şi noi ceva şanse, după aceea...” Am încercat  să  explic de ce nu s-a auzit până acum de Simatoc în România; mai greu de înţeles de ce au trebuit să treacă aproape trei ani până ce cartea consacrată lui Simatoc, datorată lui O. Ţîcu şi B. Boguş, a izbutit să ajungă la Iaşi, după cum mai bine de doi ani s-au scurs până la proiecţia ieşeană de gală a documentarului telecinematografic „Nicolae Simatoc – variaţiuni pe un nume”. Filmul se înscrie printre reuşitele certe ale peliculelor cu tematică sportivă, numai că-i mult mai mult decât atât. De fapt, este investigat destinul cu irizări de basm al unui personaj propulsat aparent meteoric în greu accesibilul tărâm al lui „ce nu se poate, când totul se poate?”; convingător înfăţişat, triumful tonic al valorii, până la urmă profund cariat de morbul viciului, se converteşte într-o desluşită lecţie de viaţă. Echipa de realizatori a încăput într-o singură maşină şi, în condiţii trudnice şi modeste, a izbutit să filmeze în cinci ţări un documentar cu adevărat model. Nu ştiu ce soartă va avea filmul: merită atenţie, merită aplauze, merită premii. În afara autorilor cărţii, pe lista realizatorilor figurează regizoarea Violeta Gorgos, operatorul Cristian Sbîngu şi producătorul Virgiliu Mărgineanu. În spatele cortinei, Vasile Arhire: fiind al şaselea, n-a mai încăput în cutezătoarea maşină, dar, sunt sigur, filmul îi datorează în bună parte fluenţa şi coerenţa viziunii profesionistului.