Mircea Radu IACOBAN

Lucrările de restaurare la vechea catedrală catolică din Iaşi au dat recent la iveală câteva zeci de schelete dezgropate de la diverse adâncimi (2,5 metri – 4,25 m). Arheologii se întreabă care-i explicaţia prezenţei rămăşiţelor umane în locuri diferite şi la adâncimi atât de diferite; în aria respectivă (dar în exteriorul bisericii) au mai fost efectuate cercetări arheologice prin anii ’90, soldate cu descoperiri asemănătoare şi încheiate cu o concluzie ce ni se pare net exagerată: „în zona catedralei s-ar afla cel mai vechi nucleu al oraşului Iaşi”. Nu cred! Cu siguranţă, este vorba despre un perimetru central al vechii urbe, dar „dricul târgului”, uliţa de-a lungul căreia s-a înfiripat noua aşezare urbană atestată la 1408, se situa într-o altă zonă – adevărat, nu prea depărtată.

Numărul scheletelor deshumate nu-i un argument: pretutindeni în vatra veche a Iaşilor, şi mai ales în preajma bisericilor, dacă sapi dai de vechi vestigii, de morminte din alte veacuri, uneori şi peste adevărate „depozite” de oseminte umane. Prin 1956, vrând musai să devin medic, aveam nevoie de „material didactic” la anatomie. În vremea aceea, prin preajma Facultăţii de Medicină circulau diverşi indivizi suspecţi care preluau comenzi: plăteai pe loc şi, a doua zi, primeai sacoşa cu ciolane conform specificaţiei: femur, craniu (cu sau fără maxilar), tibie ş.a.m.d. Nu ştiu de unde erau aduse; culoarea maroniu-cenuşie părea să sugereze că oasele-s din alt veac, dar mai circula şi varianta unei conivenţe cu cioclii şi groparii de la „Eternitatea”.

Am achiziţionat şi eu un craniu „complet” pe care, după eşecul la admitere cu nota 1 în teza la română, l-am abandonat pe o poliţă din fostul cămin medicinist de pe strada Văscăuţeanu (unde mai rânjeau înşirate şi alte câteva hârci zădarnic cumpărate de bieţii foşti viitori doctori...). După care, în anii ’60, student la Filologie, am fost înregimentat într-un detaşament de muncă voluntară (şi chiar voluntară era – nu ştiu cum şi de ce, dar ne înscriam ca proştii, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, spre a săpa, în vacanţele de vară, la fundaţia viitoarei Case de cultură a tineretului, la taluzarea „insulei” de la Ciric, la temelia Motelului „Bucium”...). Trudind la Casa tineretului, am dat peste un schelet chiar la a doua lopată. După care, parcă dezgropam rămăşiţele unei cetăţi moarte: spre spaima colegelor, apăreau cranii după cranii, unele cu şuviţe de păr albicios păstrate şi cu dinţii rânjiţi – s-a concluzionat că, probabil, acolo fusese un cimitir. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu zecile de schelete; probabil, au ajuns într-o groapă comună la cimitirul din Galata. Tot acolo odihnesc şi rămăşiţele scoase din cimitirul fostei mănăstiri Sf. Vineri (demolată în 1880 – acum acolo se află Hala centrală); între care şi acelea ale poetului clasic georgian Gabaşvili, mort la Iaşi în 1791.

Revenind la vechea catedrală catolică, să menţionăm descoperirea unei cripte din cărămidă, relativ încăpătoare (3,3/2/1,64 m), despre care arheologii declară că „a născut întrebări la care încă nu s-au găsit răspunsuri clare”. Aş opina că-i vorba despre un spaţiu menit să devină osuar. Cel mai mare şi mai cunoscut osuar se află la Mănăstirea Neamţ, unde adăposteşte osemintele a cel puţin 550 de monahi şi constituia un punct de mare interes pentru vizitatorii locului. În vălmăşagul întâmplărilor din decembrie 1989, de-acolo s-a furat craniul grecoaicei Calypso, fosta iubită şi a lui Byron, şi a lui Puşkin – drept pentru care Stăreţia a decis să interzică accesul pelerinilor şi să lăcătuiască straniul lăcaş. Osuare (sau gropniţe) s-ar mai afla la mănăstirile Putna, Probota, Slatina. La Iaşi avem osuarul de sub „veşmântariul” bisericii Talpalari, unde sunt păstrate osemintele unor reprezentanţi de mari familii boiereşti, printre care şi acelea ale lui Alecu Beldiman, autorul istorisirii în versuri „Tragodia, sau mai bine zis jalnica Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor în 1821”. „Vedeta” osuarului de la Talpalari rămânând cerşetorul Lumânărică, nemurit de Negruzzi în „Scrisoarea XII”. Osemintele i-au fost depuse în aceeaşi casetă cu ale episcopului Filaret Beldiman, iar lui Lumânărică (despre care, mai demult, am scris amănunţit în această rubrică) i se întocmeşte acum dosar de canonizare...

La catedrala catolică se mai aşteaptă şi alte deshumări, în special ale foştilor slujitori ai lăcaşului, dar oricâte surprize s-ar ivi, n-au cum conduce la concluzia că zona se cuvine considerată „cel mai vechi nucleu al oraşului Iaşi”. Pentru continuarea lucrărilor s-au solicitat fonduri europene. De-or fi aprobate, atunci întreg perimetrul va fi cercetat şi mai amănunţit; numai că, repet, orice s-ar descoperi, n-are cum strămuta în zona catolică „dricul târgului” din sec. XIII-XIV („dric” se numea şi, pe alocuri, tot aşa este denumită şi azi „inima” de lemn, „şira spinării” carului; prin metaforică extensie, întâia uliţă din miezul aşezării orăşeneşti era considerată „dricul târgului”). Sunt sumedenie de argumente privind amplasarea reală imposibil de contestat, aşa că...