Mircea Radu IACOBAN

Cu foarte mare întârziere s-a tradus şi publicat la noi cartea lui Fraenkel & Manvell intitulată „Himmler – viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului”. În Anglia apăruse în 1965; în România, abia după jumătate de veac, cu o a doua ediţie în 2016. Zeci, dacă nu chiar sute de cărţi similare dedicate şefilor nazişti au fost editate între timp – ce interes mai poate prezenta o lucrare elaborată în anii războiului rece, când informaţiile circulau trudnic, zidul ruşinii tăia Berlinul în două şi încă nu se deschiseseră complet arhivele? Chiar dacă autorii n-au avut cum beneficia de revelaţiile ultimelor cercetări documentare, s-au bucurat, în schimb, de privilegiul unor revelatoare discuţii directe cu supravieţuitori ai regimului nazist – rude apropiate ale Reichsfürerului, inclusiv fiica şi fratele lui Himmler, cu foşti generali şi miniştri aflaţi în detenţie – martori peste vieţile cărora avea să se tragă repede şi definitiv cortina. N-aş vrea, însă, să zăbovesc asupra unei cărţi târziu traduse (mai bine decât niciodată!), ci mai degrabă să pledez pentru scrierea alteia, flagrant lipsă din bibliotecile lumii. Cine a fost Himmler, se ştie: tartorul „soluţiei finale”, mai marele îngrozitoarelor lagăre, şeful Gestapoului şi al SS-ului, al doilea om în „al III-lea Reich” hitlerist. Numai că portretizarea lui nu poate urma făgaşul demersului logic fiindcă excede înseşi rigorile logicii, pendularea între uman şi inuman rămânând constant fără cel dintâi reper al binomului. Iată extremele: a) Himmler asistând la o partidă de vânătoare la căprioare: „Ce plăcere puteţi avea în a trage dintr-un ascunziş în bietele creaturi care pasc la marginea pădurii? Luată ca atare, asta este pur şi simplu o crimă!” b) Himmler la Auschwitz: „A urmărit întregul proces de lichidare a unui transport de evrei care tocmai sosise. N-a făcut nici o remarcă în privinţa procesului de exterminare, ci a rămas foarte tăcut (...) În ziua următoare a asistat la biciuirea unei femei legată de scaunul de tortură”... Considerată „primul studiu biografic amănunţit” dedicat lui Himmler, cartea investighează un cumplit univers al terorii, absurdului şi inumanului. Ajunge! – îţi spui, când termini, cu greu, ultima filă. Ceea ce sugeram că lipseşte din biblioteca lumii ar fi o carte asemănătoare „Anului 1984” a lui Orwell, care să încerce a contura imaginea Europei într-o epocă post-Himmler şi post Hitler, după victoria finală a naziştilor. Orwell a propus cu decenii înainte o proiecţie a „noii lumi”, reorganizată după un cod al terorii inspirat în primul rând din realităţii Rusiei staliniste. Într-o Eurasie întinsă din Portugalia până-n Siberia, dominată de minciună instituţionalizată, supraveghere secretă, manipularea istoriei şi terorizarea individului, funcţionau Ministerul Iubirii (menit să patroneze ura şi spălarea creierului), Ministerul Abundenţei (dirijor al penuriei şi raţionalizării), Ministerul Păcii (gestionar al războiului), Ministerul Adevărului (promotor al dezinformării şi al poliţiei gândirii). Proiecţia lui Orwell s-a dovedit a fi mai blândă decât oroarea realităţilor ce aveau să se instaureze, şi, câteodată, mai neagră şi mai atroce. Oricum, a atras atenţia asupra primejdiei totalitarismului paroxistic. Avertismentul lui Orwell (om cu convingeri de stânga!) mai rodeşte azi doar în raftul bibliotecii; şi realităţile prezumate şi cele de acum validate pe răbojul istoriei fiind amintiri şi-atât. Dar o carte de ficţiune întemeiată pe „ce-ar fi fost dacă” învingea Hitler, n-o cutează nimeni. Să se fi scris pe undeva şi să n-o ştiu? Noi, românii, nici n-am figura pe lista ţărilor acceptate să formeze Imperiul European (Germania, Ungaria, Croaţia, Slovacia, Olanda, Flandra, Valonia, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Estonia, Lituania, Letonia). Fie că nu corespundem nicidecum criteriilor rasiale naziste, fie că noua geografie politică determină şi includerea unor teritorii cu populaţie mai puţin „conformă”, situaţia urmând a se „rezolva” pe parcurs. Himmler: „De ceilalţi, cu origine rasială inferioară şi cu intenţii ostile trebuie să mă descotorosesc. Copiii cu date rasiale acceptabile vor fi preluaţi de stat”. Un romanicer ar putea cuteza să caute (dacă există) o posibilă filiaţie târzie cu Barnervenentul norvegian care, numai în 2013, a luat cu sila „în grija statutului” 9000 de copii, în special ai imigranţilor... Fireşte, noul Imperiu trebuia să aibă şi o nouă religie, cu un Dumnezeu wagnerian care să asigure rasei germane dominaţia asupra întregii lumi. Cei lăsaţi în viaţă în spaţiul Balcanilor urmând să fie „împinşi” dincolo de Urali, spre a trudi silnic pentru Reich. Nici cel ce scrie aceste rânduri, nici cei care le citesc, de-ar mai fi existat după victoria lui Hitler, nu mai erau nici ceea ce sunt, nici unde sunt... Nescrisa carte s-ar putea intitula la fel: „Anul 1984”.