Mircea Radu IACOBAN

Din reflex, când suntem la volan, aruncăm câte o privire de control în oglinda retrovizoare: ce-o mai fi în urmă? Dacă am depăşit borna X nu înseamnă că ea nu mai există: a rămas, reper mut, să ne marcheze trecerea, şi de ajungem iar în dreptul ei e semn că ne-nvârtim în cerc. „Avansaţi înainte!” – suna cotcodăceala taxatoarelor din tramvaiul de odinioară; ia să vedem, pe uliţa către România Felix, nu cumva avansăm... înapoi? Din simplă curiozitate am răsfoit colecţia Monitorului din anul 2007. Ce scriam în această rubrică acum un deceniu, care ne erau gândurile, ce s-a rezolvat, ce nu, ne batem gura de pomană ori cu niscaiva folos, am devenit mai europeni decât eram, am „avansat înainte”?

Iată, în 2007 atrăgeam atenţia asupra unui articol din presa „centrală” în care zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) era ridiculizată şi persiflată la modul găunos-arogant şi vădit tendenţios: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voroneţul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuş. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar... românească, fiind atestată din sec. XIII ca templu... păgân. Dintre oraşe, gazeta acceptă printre „minuni” doar Sibiul şi Sighişoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă şi o anume marcă a altei culturi. Iar „Cimitirul vesel” de la Săpânţa este considerat nici mai mult nici mai puţin decât „o colecţie de cimilituri funerare”.

A trecut un deceniu: în mare, percepţia „elevată” a rămas aceeaşi, doar că sunt evitate formulările directe şi prea răspicate. În acest colţ de pagină atrăgeam atenţia, în 2007, asupra marii escrocherii a retrocedărilor: „La noi, au prevalat hotărâtor interese personale (funcţionează din plin o mafie a retrocedărilor, adesea confecţionând documente false şi determinând mărturii aidoma), născătoare de avantaje nu numai pentru urmaşii foştilor proprietari, ci şi pentru înalta funcţionărime înzestrată cu ultima semnătură şi ştampilă”. Au trecut zece ani şi situaţia este departe de a se fi limpezit. Comentând apariţia noului „Mers al trenurilor” 2007/2008, observam „înscrierea hotărâtă în peisajul căilor ferate române a societăţilor particulare de transport. După un început timid, cu ezitări şi renunţări..” În deceniul scurs, CFR a tot dat înapoi, suprimând trenuri şi desfiinţând sumedenie de linii, în vreme ce afacerea particularilor a urmat un traiect tot timpul ascendent. La privaţi se poate (primesc şi subvenţie de la stat!), la CFR, nu!

Semnalam faptul că, „la împlinirea unui secol de la răscoalele ţărăneşti din 1907, apare o lucrare documentată, consistentă şi de proporţii, cu un titlu sugestiv: «Agricultura şi politicianismul» (Ed. Sedcomlibris, 2007). O semnează economistul Const. Dropu, cel căruia «Europa liberă» îi difuzase în 1982, spre indignarea «forurilor», un articol mai mult decât incomod din revista «Cronica» consacrat realităţilor agriculturii româneşti. Nu bănuia că, peste un sfert de veac, va fi nevoit să condamne şi mai vehement starea agriculturii, acum eliberată de constrângerile vechiului sistem, spre a fi cufundată în marasmul «dezastrului agricol post-decembrist»”. Am avut ochi bun: peste câţiva ani, cartea avea să fie  distinsă cu Premiul Academiei Române.

Au trecut zece ani şi auzul continuă să mi-l zgârie aceleaşi texte idioate de muzică uşoară: „Îţi aminteşti cum ne-aminteam / de zilele când ne iubeam?” Sigur că, amintindu-ţi amintirea amintirilor amintite, mai uiţi de logică şi de sintaxă – trăiască melodia! Ori „Vreau să te întorci la mine / fără tine mi-este bine.” (!!) Culmea culmilor idioţeniei cu ştaif deţinând-o uluitorul text „Sunt trei zile deja de când n-ai mai fost pe-acolo / la discolo. Mă simt ca Marco Polo”, la egalitate cu „Încep să cred că viaţa e o fată toantă / făcută să mă simt ca Henry Coandă”.

În fine, o rememorare... de coloratură: „2007 la Muzeul Ţăranului Român – bate vânt înnoitor prin sălile muzeelor noastre! – mai nou, purtând mireasmă de cârnaţi. Cârnaţi de Pleşcoi: fraţii Ilfoveanu expun sculptura-manifest «Eva din Pleşcoi». Spiritele învechite, acrite şi retardate, n-ar ezita să întrebe de ce Eva aduce mai degrabă cu Godzilla, de ce-i lipseşte capul, piciorul drept şi braţul stâng şi, mai ales, de ce a fost nevoie ca mastodontul să fie învelit în 70 kg de cârnaţi (arhetipali!) ardeiaţi şi usturoiaţi, băgaţi cu pricepere străbună în maţ de curcă tocmai în misteriosul Macondo românesc numit Pleşcoi. Adevărat, zona este zămislitoare de Eve – Elena Udrea a şi onorat vernisajul cu prezenţa.” După un deceniu, a dispărut statuia, cu tot cu cârnaţi, Eva se mărită, viaţa merge înainte...