Mircea Radu IACOBAN

„Brânză de vacă feliată” – citim pe eticheta produsului „Gouda”; „De căpşuni dulceaţă” – scrie pe un ambalaj tipărit la Chişinău. Sintaxa, bat-o vina! O fi mergând şi-aşa, doar se-nţelege despre ce-i vorba, la ce bun să luăm seama că, potrivit etichetei, e feliată vaca şi nu brânza, iar „de căpşuni dulceaţă” e-o construcţie sintactică total străină limbii noastre. În ce priveşte ortografia şi ortoepia, Dicţionarele arată că ne-am predat cu totul uzului: rămâne, cum spune vulgarul banc, precum am vorbit în tren: dacă aşa se zice în popor, apoi aşa să fie corect. Par, probabil, deplasate repetatele încercări ale sussemnatului de a atrage atenţia asupra chestiunilor de gramatică, câtă vreme ţara e-n dârdori politice şi de corectitudinea vorbirii nu-i mai arde nimănui. Totuşi, perseverez spre a observa că n-am mai întâlnit de cine ştie când astfel de teme în atenţia Parlamentului, blocat la mantinelă de multe alte griji, nevoi, durere. Drept pentru care mi-e tot mai dor de Pruteanu, ultimul mohican ce s-a bătut pentru soarta limbii ce-o vorbim! Acum, ştim în grija şi-n gospodărirea cui se află apele, pădurile ţării, căile ferate, handicapaţii, revoluţionarii, vânătorii, clerul, legile, industria, delfinii – până şi aerul patriei are un “şef” pământean ce aplică amenzi în caz de împuţire vinovată. Doar limba românească nu-i în răspunderea nimănui şi n-o grijeşte nimeni, fiindcă eficienţa normărilor academice a ajuns de-a dreptul iluzorie: ultimul decident este uzul, şi profesor titular audiovizualul. Propunerile colericului senator Pruteanu, adept al unor soluţii punitive radicale, au fost tratate cândva cu băşcălie şi sictir balcanic. Citind azi triste şi hazlii etichete gen „vaca feliată”, am tot mai mult convingerea că, formulată mai blajin şi (aici e aici!) provenită dintr-o altă zonă a spectrului politic, Legea Pruteanu, rămasă în coadă de peşte, nu ni s-ar mai fi părut nici inutilă, nici contondentă. Teza abandonării oricărei intervenţii (culte) în evoluţia ades incultă a limbii şi negarea utilităţii actului reparator în virtutea faptul că “limba este un organism viu, care se autoreglează” (dar şi omul – am mai spus-o! – este organism viu şi tot are nevoie barem de câte-o aspirină...) lasă biata limbă română la discreţia Academiei Sinteşti. Pariez că, peste un sfert de veac, dezacordul va fi normă şi nu eroare! Recunosc: din punct de vedere gazetăresc, discuţiile privind starea şi evoluţia limbii sunt plicticoase. Chiar teribil de plicticoase şi inatractive. La Filologie, eram terorizaţi de interminabilele liste de cuvinte ce trebuiau învăţate pe de rost: de la „camisia” la „cămaşă” s-a ajuns prin etapele... şi dă-i, şi dă-i! Una-i să ai în faţă fraze cu oarece sens şi alta-i să ţi se toarne şuvoaie de cuvinte disparate, urmând să memorizezi pe cât de mecanic, pe atât de inutil, sumedenia de transformări suferite, în timp, de cutare vorbuliţă. Singurul nostru profesor care nu dădea simplă citire cursului (nu l-am văzut niciodată cu vreo hârtiuţă în faţă!), Theofil Simenschy, ştia să ne capteze atenţia implicându-ne în descifrarea unor mici şarade etimologice, identificate mai întâi în textele vechi. Dar n-avem nicidecum să pretindem oarece interes pentru româna de odinioară, câtă vreme ne batem joc în aşa hal de cea de azi. Dezacordul e suveran: ascultaţi cum vorbesc şi cum scriu majoritatea politicienilor „noştrii” – mai toţi au uitat de acordul corect cu „ai, ale”, pentru ei nu există decât universalul „a”. Uitaţi-vă la soarta numeralelor în limbajul radioului şi televiziunii, la cretinul „ca şi” încuibat în limbă ca bir plătit inculturii celor care vorbesc şi nu gândesc, urmăriţi deplasarea ilogică a accentului pe numele proprii, care a schimonosit onomastica strămoşească, vedeţi cum complicăm inutil limba naţiei în vreme ce alte popoare se străduiesc să şi-o limpezească şi să şi-o simplifice (mai nou, funcţia lui „de” o înlocuim, inutil şi absurd, cu „de către”: cererea nu mai este semnată de Popescu, ci „de către” Popescu...) – totul din pricina inexistenţei unei vegheri reale a statului pentru sănătatea limbii naţiei, precum şi grabnicei acceptări din partea celor făr-de carte adevărată a făcăturilor tip „ca şi”, luate drept mostre de „vorbire îngrijită”. Milan Hubl (1927-1989) vedea în neglijarea ocrotirii limbii chiar o primejdie a desţărării: ,,Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, istoria, cultura şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede, limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală.” Apocaliptic, dar, de ce nu, şi logic, şi, din nefericire, posibil.