Mircea Radu IACOBAN

În sala Institutului „Cervantes”, ambasadorul Spaniei, Ramiro Fernandez-Bachiller, al Turciei, Koray Ertas, şi fostul prim-ministru al României Petre Roman: se lansează albumul „Personaje şi poveşti din Bucureştiul sefard”. Cine-s sefarzii Bucureştilor, unde-s, ce se mai ştie despre ei? Şi de ce au ţinut să fie prezenţi la o lansare de carte ambasadorii unor ţări aflate, geografic, la cele două capete ale continentului? Simplu: sefarzii persecutaţi în Spania secolului XV au emigrat tocmai în Turcia. Care i-a primit cu braţele deschise, Baiazid argumentându-şi invitaţia de a se stabili în Turcia la modul cel mai pragmatic: „prostia occidentului să fie chilipirul meu”. Şi chiar a fost: nou-veniţii (azi le-am spune „investitori”) au adus Înaltei Porţi reală prosperitate, sefarzii insinuându-se repede în elita societăţii.

Medicii personali ai sultanilor au fost sefarzi (să nu uităm că barem unul dintre doctorii care l-au tratat pe Ştefan cel Mare a fost şi el sefard), multor conaţionali veniţi din apus li s-au încredinţat importante posturi în diplomaţia turcă şi în sistemul financiar al imperiului. Cultura imperiului a fost de asemenea marcată de prestaţia sefarzilor: ei au adus aici, la 1493, tiparul, sunt autorii unor compoziţii muzicale care se cântă şi azi, ai unor preţuite opere literare, au codificat legile – într-un cuvânt, s-au dovedit un transplant etnic izbutit.

Prima semnalare a prezenţei sefarde în Bucureşti datează din 1550 – refluxul spre vest cobora de astă dată din Turcia, apoi şi din Grecia. Atitudinea autorităţilor muntene a fost mai întâi binevoitoare, apoi oscilantă, situaţia deteriorându-se grav în timpul rebeliunii legionare, când a fost incendiată şi sinagoga „Cahal Grande” (sefarzii vorbeau ladina, bazată pe castiliană – de unde, probabil, şi interesul lui Petre Roman pentru cultura spaniolă). S-a comentat prea puţin la noi pe tema contribuţiei sefarde în ştiinţă, comerţ, artă, poate şi din pricina unei dispute mocnite chiar în sânul naţiei stabilite în Ţările Române: cine-s adevăraţii evrei? Sefarzii susţin că ei ar fi, askenazii de asemenea.

În ziarul „Atac de Constanţa” am citit ditamai articolul ce încearcă să acrediteze ideea că „adevăraţii evrei” ar fi khazarii. Dispută inutilă şi fără nici o relevanţă: mai important este să fie identificate urmele rămase, să se evalueze contribuţiile şi să se tezaurizeze amintirile. Este ceea ce îşi propun Anca Tudorancea Ciuciu şi Felicia Waldman, realizatoarele impozantului album tipărit de Editura „Noi” (totuşi, o observaţie privind tehnoredactarea: spaţiul generos al formatului ar fi permis un corp de literă care să pretindă mai puţin efort cititorului). Întâlnim în cartea excelent ilustrată sumedenie de mărturii documentare, scrisori, genealogii, amintiri despre străzile şi locuitorii de altădată, vii portrete, precum şi „Zece poveşti comerciale de succes” în care-s prezentate traiectoriile urmate de mai mari sau mai mici iniţiative financiare – de la case de modă la bănci, ateliere meşteşugăreşti, magazine, case de schimb, gazete ş.a.m.d., fiecare contribuind într-un fel la alintarea Bucureştilor cu titlul de „Micul Paris”.

Sunt evocate, desigur, personalităţi marcante ale etniei a căror amintire aproape s-a şters – de la academicianul Cajal la pianistul Mizrahy, la ziaristul Moisescu, fondatorul revistei-pilot „Ilustraţiunea română”, la matematicianul Abasom ori la editorul Benvenisti, care i-a debutat pe Liviu Rebreanu şi Eugen Lovinescu. Benvenisti a lăsat cu limbă de moarte să fie înhumat dimpreună cu cărţile idolului său Lovinescu. I. Peltz scrie în amintiri: „Am fost la înmormântarea lui şi am constatat că familia i-a respectat dorinţa: în groapă au fost depuse cărţile lui Lovinescu apărute până atunci”.

Merită de zăbovit şi asupra capitolului „Proverbe sefarde”, a căror adevărată origine n-am ştiut-o niciodată. Cum ar fi: „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” (El ijo de la gata ratones mata), „Femeia ţine numai secretul pe care nu-l ştie” (La mujer guarda el sekreto ke no save), precum şi o zicere căreia nu-i prea dibuiesc tâlcul: „Să nu-ţi iei nevastă din România şi proprietăţi în Turcia” (?). Nu ştiu câţi sefarzi vor mai fi vieţuind în Capitală; vremea lor pare a se fi mistuit odată cu străzile dispărute din zonele demolate. Pentru cei care au fost mai pot depune mărturie monumentele cimitirului aproape uitat de pe Şoseaua Giurgiului şi, desigur, impresionantul album „Bucureştiul sefard”.