Mircea Radu IACOBAN

Ion Alexandru Angheluş, „poet de Huşi”, ar fi împlinit 80 de ani. Lumea literelor l-a uitat. Încerc să dreg cât de cât nedreptatea amintind mai întâi de „localismul creator”, concept pus în circulaţie de fostul meu profesor la Universitatea ieşeană, Al. Dima, la care se recurge ori de câte ori se iveşte o perioadă de efervescenţă a realităţilor culturale din câte-o măruntă arie considerată fie în paşnică adormire, fie prea puţin capabilă să se ridice la nivelul strălucirii de odinioară. Ai senzaţia că acţionează misterioase fenomene telurice, migratoare prin veac, capabile să nutrească, la un moment dat, ţâşnirea unui impresionant evantai de străluciri (cândva Blajul, apoi Fălticenii...) spre a se muta apoi într-o altă zonă, unde se resemnează în aşteptare, urmând să izbucnească odată şi odată la fel de exploziv. 

Impresia că rămâne doar să se apese tasta similară celei ce scoate computerul din starea ”hybernate” are oarece temei, fiindcă, deşi sumedenie de factori concură la migrarea ”matricelor creatoare”, până la urmă tot omul sfinţeşte locul, destinul cultural al urbei putând fi hotărâtor influenţat, la un moment dat, de prestaţia cutărei personalităţi catalizatoare de energii şi aptă să construiască oriunde în spaţiul mioritic climatul stimulativ propice creaţiei. De regulă, astfel de personalităţi-ferment se bucură de preţuirea urbei şi, în egală măsură, de indiferenţa naţiei. Rămân să-şi consume strădaniile în măruntul lor univers, unde îşi rostuiesc biblioteci, îşi formează discipoli, scriu cu râvnă, scriu fără răgaz, se hrănesc cu himere şi se sting înainte de a-şi da seama că reprezintă o valoare cel puţin comparabilă cu proprietarii guralivi de box-office şi susţinere interesată de grup.

Onorante excepţii huşene: Mihail Ralea, fost prim-redactor la „Viaţa Românească”, colaborator al lui Ibrăileanu, precum şi, de ce nu, harnicul profesor Theodor Codreanu, distins cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române. Mai puţin norocos, dar, pe undeva, totuşi emblematic, a fost Ion Alexandru Angheluş, căruia concitadinii îi spuneau (nu numai de dragul rimei) „Angheluş, poet de Huşi”. Rimarea jucăuşă, nutrită din amicală preţuire, poartă oare, fără voie, şi o anume sugestie minimalizatoare? Dacă-i aşa, este total nejustificată: citindu-l şi acum, la atâţia ani de când nu mai este, constaţi că nici pe departe nu-i vorba despre un poet de calibru, uz şi respiraţie... locală; dimpotrivă, cărţile sale (câteva culegeri au apărut postum, prin grija prietenilor) sunt îndreptăţite să figureze barem pe raftul al doilea al poeziei române de azi. Ceea ce nu-i puţin!

Poate-i poet minor, dar e poet adevărat, născut iar nu făcut. Pe de altă parte, chiar să nu fie măgulitor titlul de „poet al Huşilor”? O samă de compatrioţi când aud de Huşi se gândesc la Busuioaca de Bohotin... şi cam atât. Uită că aici s-au născut Petru Rareş, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, poate şi Al. Ioan Cuza...

Apropo de Cuza: casa în care domnitorul se zice că ar fi văzut lumina zilei a fost demolată puţin înainte de 1989. În perioada interbelică, Iorga, pe atunci preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, a obţinut Decretul regal prin care imobilul era ocrotit, fiind declarat monument istoric. După ce a fost dărâmată spre a face loc unui bloc care nu s-a mai construit niciodată, organele locale, probabil dându-şi seama de enormitatea gafei, au cerut insistent istoricilor urbei să conceadă că Al. Ioan Cuza s-a născut... vizavi: „E tot o casă veche, are şi asta coloane”...

Printre numele altor huşeni de marcă se numără, alături de Ralea, Radu Cernătescu, Şt. Dimitrescu, Al. Giugaru, Oct. Cotescu ş.m.a. – cu voia dvs., îl trecem pe listă şi pe Corneliu Zelea Codreanu, fiindcă a izbutit să se insinueze într-o anume filă a istoriei românilor. În Huşiul ce musteşte de istorie, o stradă poartă acum numele lui Ion Alex. Angheluş – nu-i puţin lucru, mai ales că poetul dispărut prematur e şi acum citit, recitat, evocat, într-un cuvânt, preţuit. Mă-ntreb numele cărui scriitor ieşean, sucevean, botoşănean, băcăuan, nemţean trecut în nefiinţă în ultima jumătate de veac a fost dat vreunei străzi în urbea natală? Or fi existând străzile Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu? Iată că huşenii nu s-au sfiit s-o facă, deşi poetul n-a avut nici măcar calitatea (acum banală) de membru al Uniunii Scriitorilor! Văd în asta un gest recuperator de reală preţuire, greu de întâlnit altundeva în postata urbanismului românesc. Drept pentru care încep să cred că sintagma „poet al Huşilor” nu minimalizează, ci, într-un fel, înalţă. Izolat într-o margine a luncii Prutului, oraşul rămas acum şi făr-de tren încearcă să-şi gestioneze onorabil barem amintirile...