Mircea Radu IACOBAN

În 2017 se împlinesc 550 de ani de la crâncena luptă câştigată de Ștefan cel Mare la Baia împotriva „craiului unguresc Mateiaş”. Care, cum scriu cronicile slavo-române, până a ajunge în preajma Sucevii „au pustiit şi prăpădit şi au ars dând foc la cetăţi, la oraşe, ucigând copii şi pângărind sfintele biserici şi săvârşind multe fărădelegi, care numai nu se pot spune, dar nici măcar închipui, şi pe care nici păgânii nu le-ar face, nici turcii, nici tătarii”. Chiar dacă la noi sunt autori ce privesc cu îndoială izbânzile lui Ștefan, văzând în spusele cronicarilor simple exagerări patriotarde, barem lupta de la Baia s-ar cuveni s-o treacă în rândul celor neîndoielnic victorioase. Mai degrabă reproşul i s-ar putea adresa lui Bonfinius, care susţine că lupta au câştigat-o... ungurii, în pofida tuturor evidenţelor şi a faptului că relatările şi comentariile din cronicile străine şi din scrisorile vremii descriu un adevărat dezastru al oştii invadatoare. De altfel, mai modest, Ștefan vorbeşte despre 7.000 de unguri răpuşi, iar Dlugosz, de 10.000! A fost o cumplită bătălie de noapte, moldovenii asediind un oraş părăsit de locuitori şi preschimbat de Matia (grafia numelui este şovăielnică; o păstrăm pe cea din documentele vremii) în adevărată cetate. De cu seară până-n zori, la lumina făcliilor (ce scenă de film horror!) cele două oşti „s-au ciocnit cu atâta putere în luptă, încât nimic nu părea mai teribil” (Bonfinius). Regele Matia(s) Corvin a fost grav rănit în spate de o săgeată cu trei vârfuri şi a izbutit cu mare greutate să scape prin fugă, se zice, datorită şi trădării unor boieri moldoveni – nu-i pădure fără uscături! Voievodul moldav i-a pedepsit crunt: după celebrarea victoriei cu toată oastea, 24 de mari boieri aveau să rămână fără cap şi 40 mai mici în rang au fost traşi în ţeapă... Sunt sigur că Primăria Baia, poate şi Consiliul Judeţean Suceava vor şti să aniverseze cum se cuvine un atât de însemnat eveniment înscris cu sânge în fila istoriei neamului. Celor direct interesaţi le recomand cartea câmpulungeanului Ioan Popoiu apărută recent la „Junimea”, „Statele medievale româneşti, 1386-1714”. La prima vedere, opul sperie: numără 700 de pagini cu literă măruntă, şi-n vremea noastră, copleşită de politic şi confiscată de audiovizual, puţini mai cutează să înfrunte astfel de provocare. Se citeşte, însă, cât se poate de lesne: în pofida enormului volum de informaţii, atestat şi de fastuoasa bibliografie, cartea nu-i scrisă la modul uscat-preţios-universitar, ci-i o naraţiune limpede şi caldă, care chiar că se citeşte ca un roman. Autorul izbuteşte o remarcabilă sinteză cercetând atent documentele vremii şi scrierile antecesorilor, spre a trimite de unde nu te prea aştepţi, de la Câmpulung adică, încă o dovadă că, scrisă cu har, istoria nu-i simplă şi seacă înşiruire de nume şi date: în comentarea fiecărui eveniment ce a primejduit vieţile strămoşilor, simţi tensiunea clipei şi parcă auzi bătaia inimii uitaţilor eroi risipiţi sub brazdă. Când, la final, închizi cartea, rămâi cu aceeaşi mare întrebare: cum de-au izbutit românii să nu-şi stingă neamul, să-şi păstreze limba, obiceiurile, credinţa? Am plătit bir în cele patru zări (într-o vreme, până şi Lituaniei!), ne-au pârjolit satele şi robit locuitorii când tătarii, când turcii, când polonezii, când imperialii; toţi cereau moldovenilor bir şi închinăciune. Bogăţii enorme au fost stoarse din acest tărâm aşezat la cea mai primejduită încheietură a Europei (un amănunt de culoare, semnificativ şi pentru potenţialul Moldovei, şi pentru neruşinarea celor ce-o împilau: la un moment dat se plăteau ca bir polonezilor câte 400 de care cu... morun în fiecare an!). Am avut şi câte zece domni în zece ani, ba şi câte trei pe an, fiecare nouă domnie însemnând nou val de biruri şi peşcheşuri la Înalta Poartă. Amarnica oprimare o descrie cronicarul transilvan Baranya: „În timp ce turcii storc bani de la domn, acesta stoarce de la bietul norod şi aproape toţi, până la unul, sunt aduşi în cea mai groaznică sărăcie”. Cu atât mai mult se cuvin reamintite şi preţuite curajul şi dăruirea celor care, cu cinci veacuri şi jumătate în urmă, au izbândit eroic la Baia, plătind greu tribut de sânge.

  Trec ades pe la Baia, am prieteni în fosta Civitas Moldaviae, prima cetate de scaun a voievodatului, aşezare atestată încă de la 1209. Nu mai deţine cine ştie ce rol în cuprinsul românesc, da-i o comună civilizată, bine gospodărită, cu oameni înstăriţi. Să fie o exagerare dacă spunem că tihna lor de acum se întemeiază şi pe jertfa miilor de moldoveni căzuţi cu paloşul în mână în cumplita noapte din 1467?