Mircea Radu IACOBAN

„Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă”. De regulă, cam atât se citează din poezia lui Goga „Munţii noştri”. Ar mai fi cel puţin un distih de interes şi cât se poate de actual: „Însă hoţii-s chiar din ţară / Trădători la cei de-afară” – fiindcă cele ce se întâmplă acum cu aurul românesc pare din ce în ce mai ciudat. Nu se mai exploatează, întrucât zăcămintele ar fi epuizate. Minele s-au închis şi datorită faptului că statul nu mai cumpără aur (i se permite să deţină doar 15% din valoarea rezervei valutare), iar legile obligă direcţionarea producţiei de metale preţioase exclusiv către Banca Naţională. Care... nu mai cumpără şi pace!

Faptul că aur în valoare de 32 de miliarde de euro „zace” depus la Banca Angliei e-o falsă alarmă: depozitul asigură credibilitatea valutară a ţării. Ăsta-i procedeul, într-un fel sau altul toţi îl aplică. Cu adevărat alarmant rămâne însă faptul că exact perimetrele miniere considerate epuizate şi închise au fost repede concesionate. Cui? Evident, unor companii străine. Un preşedinte al Institutului Geologic Român a declarat în presă că subsolul României încă tezaurizează aur în valoare de cel puţin 54 de miliarde de dolari (alte estimări avansează cifre mult mai mari: 250 de miliarde), iar „toate firmele străine au mers la punct ochit, punct lovit, adică au obţinut licenţe de prospecţiuni şi exploatare pe zonele cele mai bogate.” Cum aşa? Explică un fost director al Institutului de Proiectări miniere: mai întâi hărţile secrete au devenit, după 1989, publice, pentru ca, în 1992, de la sediul instituţiei să dispară toate profilurile geologice realizate cu mare trudă între 1925 şi 1990. Vândute, se pare, cât se poate de ieftin: cu 10.000 de dolari. O fi descoperit SRI-ul cine-a fost „trădător la cei de-afară”?

Azi, dacă încerci să afli cui i s-au atribuit licenţele de exploatare eşti refuzat: documentaţiile cu pricina fac parte din categoria informaţiilor clasificate. Că nu-i deloc constituţional (vezi art. 136), asta-i altceva; cum-necum, companiile străine încă exploatează zone aurifere de care pur şi simplu România s-a lepădat. Probabil, de bogaţi ce suntem! Iar statul primeşte redevenţe ridicole: 4% (în Africa de Sud redevenţa este de 20%). Dar, vorba lui Goga, munţii noştri aur (încă, n.n.) poartă: ar mai exista vreo 6.000 de tone în subteran. Principalul zăcământ aflându-se, desigur, la Roşia Montană. Zace pur şi simplu în străfundurile pământului, aşteptând ce? Am fost din nou, şi în septembrie, la Roşia Montană: jale! Tărâm mort: minele închise, tineretul plecat cine ştie unde, pe străzile asfaltate cândva de compania canadiană mai trece, din an în paşte, câte-o băbuţă singuratică...

Prima dată când am ajuns pe aici încă mai funcţionau două birouri de prezentare: unul de susţinere a exploatării, altul, sub egida lui Soros, de combatere a proiectului. Au dispărut şi ele: linişte, tihnă, pace şi sărăcie lucie. Cine mai aminteşte azi de proiectul Roşia Montană, rămas într-un inert stand-by întemeiat pe emoţional, riscă să fie înseriat între inamicii odioşi ai prezervării mediului, întrucât procesarea minereului urma să se facă prin cianurare. Soluţie uzitată pretutindeni în lume (Suedia a deschis în 2009 alte două noi astfel de exploatări, şi de n-or fi suedezii scrupuloşi cu mediul!).

Tot toamna trecută am ajuns şi la Cavnic, să văd ce a mai rămas din Logolda. Modeste şi potopite de iederă, ruinele Logoldei depun mărturie despre cea dintâi topitorie de aur din Europa care a aplicat (încă din 1862, deci cu 155 de ani în urmă!) tehnologia cianurării. Mai ştie cineva că deţinem întâietatea? Am fost primii de pe continent în utilizarea soluţiei, ocupam locul 5 în lume la producţia de aur. Şi până la închiderea mineritului, la Roşia s-a folosit tot cianurarea, că, oricum, altă soluţie nu-i. Cândva dam Europei lecţii, acum am devenit elevi în rândul patru, banca de la geam. A trecut un veac şi jumătate în care românii au folosit cianurarea, nici un dezastru, n-a murit nimeni, nu s-au produs mutaţii genetice, iar canadienii ofereau, la Roşia, o protecţie generală cu mult mai sigură decât normele internaţionale. Nu ştiu cum or fi obţinut, la noi, primele aprobări, poate nu-i lucru curat, poate alţii (deşi nu prea văd cine...) ar fi oferit o redevenţă mai consistentă, poate noi înşine ne-am fi putut angaja direct în scoaterea celor 250 de tone din străfundurile Apusenilor (şi nu-i vorba doar despre aur şi argint!), dar a le lăsa să zacă acolo în aşteptarea unui eventual alt stăpân al meleagurilor transilvane, cum s-a sugerat în Parlamentul de la Budapesta, reprezintă un umilitor şi păgubos non-combat. Românii cerşesc din poartă-n poartă împrumuturi internaţionale, deşi stau cu fundul pe un formidabil tezaur, uitându-se cu spaimă la drobul de sare de pe horn: dacă, Doamne fereşte, cade?