Mircea Radu IACOBAN

Tocmai pentru că, în aprigele dispute politice de acum, mai nimeni nu pare interesat de soarta culturii, socot că o „repede ochire” asupra acestui vitregit domeniu poate, barem, să sugereze o subtemă adiacentă: este sau nu este cultura primejduită, îngrijorările au rost, care-s perspectivele, ce s-ar mai putea face? Indicatorii până acum în uz mai au relevanţă? A rămas cartea vectorul prim în funcţie de care apreciem soliditatea şi vitalitatea unei culturi? Instituţia bibliotecii mai este ceea ce a fost? Care reper poate fi mai semnificativ, numărul bibliotecilor sau numărul efectiv al cititorilor? Nu avem încă datele anului 2016; Institutul Naţional de Statistică informează că, în perioada 2005-2015, din România au dispărut peste 2.000 de biblioteci! Enorm, scandalos chiar – se va spune pe bună dreptate – totuşi, explicabil şi, până la un punct, cu o anume justificare logică: dacă nu se mai citeşte, cine şi de ce să împrumute cărţi? N-are badea Gheorghe computer, cel puţin deocamdată, dar are şcoala, au rudele, prietenii, au până şi barurile săteşti, aşa că, în temeiul legii minimului efort, cine-i obligat (de regulă, elevii) să parcurgă o anumită bibliografie, poate recurge lesne la soluţia rezumatului de pe Google.

În trecutul regim, lectura devenise contrasoluţia alternativă la stupiditatea şi zgârcenia televiziunii, care, în numai două ore (parc-am visat!) năduşea să înşire ode „conducătorului iubit”, consoartei dumisale şi marilor înfăptuiri ale „epocii de aur”. Acum, primul gest pe care-l face românul când intră în casă este să deschidă televizorul; adesea, târziu, mai şi uită să-l stingă, adormind cu el deschis... Concurenţa audio-vizualului a afectat grav nu numai destinul cărţii, ci şi pe cel al cinematografului. Şi, totuşi, statistica pe care o invocam înregistrează o creştere evidentă a producţiei cinematografice în România: 19 lungmetraje în 2010, 20 în 2012, 27 în 2013, 29 în 2014! Unde-s? Că n-au fost făcute doar pentru proiecţie la festivalurile internaţionale, iar cinematografele noastre (de la 4.637 în 1990, la cifra ridicolă de 77 în 2015!) aproape că au dispărut: în tot Bucureştiul, România Film mai dispune de o singură modestă sală, „Europa”.

Adevărul este că statistica o umflă filmele turnate la noi de producătorii străini atraşi de costurile mai scăzute decât, chiar, în Bulgaria. De regulă, coproducţii submediocre, dar intră la număr, afectând imaginea situaţiei reale: până când tema mizerabilismului românesc anterevoluţionar va fi secătuită, avem filme „de export”, capabile să intereseze publicul străin oripilat de ceea ce află că se petrecea cândva în România, dar greul începe de aici încolo. Şi, până la urmă, tot televiziunea ia caimacul: de la 191 de episoade ale serialelor tv în 2010, la 426 în 2014!

Lupta între carte şi producţia audio-vizualului este inegală, nu numaidecât nedreaptă, şi cu final previzibil. Cartea, chiar asezonată cu ingrediente electronice, se va retrage în enclave proteguite, poate chiar cu statut de muzeu (apropo: a crescut numărul muzeelor şi al vizitatorilor; de ce şi cum, vom comenta cu alt prilej). Oricum, realitatea este că, de citit, se citeşte tot mai puţin. În afară de concurenţa directă a audio-vizualului, s-ar putea vorbi despre modificarea profundă a ritmurilor vieţii cotidiene şi de o altă structurare a bugetului de timp, în mare măsură afectat altor tentaţii, precum şi navigării pe internet – partajare cvasiinexistentă în urmă cu un sfert de veac. S-a diminuat considerabil şi prestigiul cărţii: accesul liber la tipar, cucerire cu adevărat revoluţionară, prilejuieşte şi grafomanului intruziunea în vitrina librăriei; alături de cartea bună, aşteptată şi necesară, făcându-şi loc rebutul editorial, greu de depistat la prima vedere. Apariţia unui nou titlu, pe care Călinescu o voia tratată ca eveniment naţional, se pierde în hăţişul vitrinei spuzită de coperţi policrome, iar opul de valoare poate trece neobservat în lipsa criticii oneste de întâmpinare şi a coteriilor interesate doar de proprie promovare.

Ziarele le citim mai ales pe internet, iar carte prea puţin sau deloc, şi nu vrem s-o recunoaştem, ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat. Ba da, ne aflăm în pragul fenomenului de extincţie a cărţii tradiţionale. Bibliotecile pot salva cartea precum grădinile zoologice speciile pe cale de dispariţie, numai că rămâne obiectul, dar se mistuie viaţa lui cea adevărată, biblioteca devenind un respectuos columbariu în urnele căruia-s depuse, riguros catalogate, amintirile umanităţii. Să fie un scenariu catastrofic? Urgenţa n-o fi maximă, dar primejdia rămâne. Ce n-aş da să mă înşel!