Mircea Radu IACOBAN

A apărut ediţia a II-a a „Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic”. Cui îi pasă, cine să-i dea cât de cât atenţie în vălmăşagul politic al acestei ierni atât de agitate? De altfel, oricum nu-l mai ia nimeni în seamă, fiindcă nu Academia decide cum vorbim, ci modelul impus de audio-vizual. Se spune că ar fi vorba despre 3.500 de modificări. Nu-i chiar aşa, fiindcă nu-i vorba despre acceptarea sau respingerea unor forme discutabile aflate în vorbirea curentă, ci, cum se va vedea, de o atitudine împăciuitoristă şi vag neangajată: normările vin „a posteriori”, legiferând ceea ce s-a acceptat în vorbire (corect sau mai puţin corect) în baza legii minimului efort şi în conformitate cu bagajul cultural al vorbitorului.

Dicţionarul precizează un set de recomandări în domeniul amplasării accentului, articulării termenilor străini, acceptării unor cuvinte intrate din alte limbi ş.m.a. – precizări, desigur, necesare; nu le spun reguli, fiindcă normarea academică este de mult iluzorie, vorbirea corectă a limbii române impunând-o, cum spuneam, radioul şi televiziunile. Care au devenit nu numai vectori, ci, din păcate, chiar factori de decizie repede acceptată: involuntar, vorbitorul mai puţin instruit consideră că aici şi numai aici se află etalonul limbii literare. La radio şi la tv a existat, cândva, o preocupare reală pentru plivirea grădinii de buruianul incorectitudinii, dar batalioanele de juni şi june oploşite pe lângă sumedenia de posturi nou apărute au izbutit, adesea, să pună în undă propria lor neştiinţă de carte.

Aşa ne-am ales cu idiotul „ca şi”, ce pare definitiv încuibat în limbă. A-l mai combate înseamnă a căra apă cu ciurul, câtă vreme de la prim-ministru până la pălmaşul cu salariu minim pe economie, toţi sunt convinşi că utilizând inventatul „ca şi” în loc de „ca” („eu, ca şi ministru...”) dovedesc elevată posedare a românei corecte. Sunt sigur că viitoarele normări vor ratifica şi acest rebut lingvistic, marcând încă o victorie a uzului suveran. Se vede din conduita urmată de autorii Dicţionarului: prima grijă nu-i aceea de a stabili, recomanda şi impune o anume pronunţie corectă, ci mai degrabă aceea de a acorda un certificat de valabilitate întemeiat pe „se poate şi-aşa, se poate şi-aşa” – astfel instalându-se în coada evenimentelor şi legitimând întrebarea de ce mai este necesar un Dicţionar câtă vreme hotărârea ultimă o ia uzul.

Un exemplu: substantivul locaş-lăcaş. Tradiţia acordă înţelesuri diferite: locaşul este spaţiul lăsat liber într-o piesă sau într-un sistem tehnic în care urmează să intre un element al altei piese, în vreme ce „lăcaş” se referă la un aşezământ religios. Vorbitorii neinstruiţi (chiar şi unii clerici) ezitau între cele două forme, drept pentru care Dicţionarul află rezolvarea solomonică: se poate şi-aşa, se poate şi-aşa. Doar suntem liberi în liberă ţară! Cât priveşte accentuarea cuvintelor, chestiune de real interes datorită nesiguranţei cronicizate în domeniu, sunt recomandate sumedenie de pronunţii corecte (dar de ce áripă şi nu arípă?), însă despre un derapaj lingvistic ce a desfigurat onomastica românească prin deplasarea accentului pe o silabă penultimă inventată (Păduraríu, Căprioríu, Pescaríu) se tace pur şi simplu (adevărat, nu am avut la dispoziţie decât o variantă prescurtată a Dicţionarului; în sumarul detaliat, tema nu figurează, şi-s aproape sigur că a fost evitată – prea a prins aberaţia cheag, nimeni nu se mai întreabă de ce pe tată îl cheamă Păduráriu şi pe fiu, Păduraríu – substantivul fiind pădurár, nu păduraríu...). Şi aici este tot vina televiziunii şi radioului, numai că bolovanul inept a luat-o hotărât la vale, cine şi cum să-l mai oprească?

S-a rezolvat şi chestiunea despărţirii în silabe, devenită problematică după apariţia programului Word şi a alinierii electronice la cap de rând. Ca să n-aibă nimeni dureri de cap, de acum încolo se poate şi-aşa, şi-aşa. Adică şi „a-nor-ga-nic”, şi „an-or-ga-nic”, la alegere. De ce să nu se poată? Vorba lui Hruşciov: „Noi am făcut legile, sau legile pe noi?” Recomandarea fermă lipseşte şi-n cazul „variantelor verbale libere” (biruieşte-biruie, şchiopătează-şchioapătă) ori a „variantelor substantivale libere” (acont-aconto, zi-ziuă).

Cum se vede, libertatea este invitată să şubrezească până la dispariţie constrângerile într-o dimensiune a culturalului în care, ce să-i faci, acţionează discreţionar principiul minimului efort. Care, într-un fel, pare a fi guvernat şi alcătuirea Dicţionarului: cu „şi-aşa, şi-aşa” nu deranjăm pe nimeni şi validăm ceea ce, corect sau incorect, a validat uzul. „Uzul bate PUZ-ul” spunea cineva – „n-o să dărâmăm o casă fiindcă nu-i perfect aliniată”...