Mircea Radu IACOBAN

Toate vremurile şi-au avut alarmiştii, optimiştii, cârcotaşii şi entuziaştii lor. Începutul de veac XXI nu face excepţie, drept pentru care ecranul viitorului omenirii este populat cu sumedenie de scenarii, de regulă catastrofice. Nu-i cazul să le acordăm cine ştie ce credit, da-i obligatoriu să le trecem în revistă, barem pentru a marca luarea la cunoştinţă. Aproape de neîntâlnit predicţii cât de cât tonice pentru un viitor rozaliu, curăţat de alarme, dătător de linişte şi pace. Explicabil: nu prea eşti luat în seamă dacă anunţi o vară calmă, caldă şi obişnuită, dar devii interesant când prezici ninsoare viscolită în miez de iulie. Cele mai multe semnale din presa lumii dau de înţeles că ne aflăm în pragul războiului. Ar fi venit vremea calamităţii ciclice; pacea sub măslini a stăruit, mai mult sau mai puţin iluzoriu, destulă vreme. Citam într-un articol precedent pe Tobias Stone: „Omenirea are obiceiul de a merge către faze de distrugere în masă, faze auto-impuse (...) războaiele sunt, de fapt, regula pentru oameni”. Conflictele locale, cu bilanţ oricât de tragic, înspăimântă doar când se apropie prea mult de uliţa noastră. Adevăratul sentiment a fost, din moşi-strămoşi, al provizoratului. Noi l-am înlocuit, doar parţial motivat, cu acela al siguranţei depline şi al intangibilităţii sacre. Poate-i cazul să încercăm a reflecta mai adânc şi mai responsabil. Generaţia mea n-a cunoscut războiul – eram în cărucior când s-a dezlănţuit şi-n grădina noastră. Tot mai puţini şi mai necomunicativi sunt cei care au rămas să depună eventuală mărturie despre mizerabilele consecinţe ale înfruntărilor armate. Despre războaie ştim mai mult din filme: acolo se moare frumos, tragismul se asezonează cu doza cuvenită de eroism, binele învinge totdeauna şi soarele victoriei readuce lumina, bunăstarea şi încrederea pe pământ. Aş! Războaiele veacului XXI n-ar rezona decât în plan filosofic, ori terminologic, cu cele de dinainte: bătăliile nu le vor câştiga eroii, ci se vor tranşa pe butoane, iar numărul morţilor (vorba lui Stalin: simplă statistică!) se va programa electronic. Omul de rând devine simplă furnică deasupra căreia se rostogoleşte o istorie care nu mai este a lui şi-n care nu-şi mai află nici locul, nici norocul. După ce constată că „Totul dă impresia că lumea se pregăteşte pentru război”, Gorbaciov avertizează: „Astăzi ameninţarea nucleară pare să fie din nou o realitate. Relaţiile dintre marile puteri au urmat în ultimii ani traiectorii din rău în mai rău, în timp ce avocaţii înarmării şi reprezentanţii industriei militare îşi freacă palmele”. Trump: „Nu am mai trăit niciodată o perioadă aşa de periculoasă” - şi decide din prima zi a mandatului întărirea armatei. Vechiul principiu „dacă vrei pace, pregăteşte-te de război” îşi păstrează neştirbită actualitatea, numai că, exacerbate, pregătirile încep să ceară ele însele război. Noi, românii, printre cei mai moţaţi mărunţei ai lumii, ne bazăm pe protecţia NATO (pe care Trump o confirmă cu jumătate de gură) şi cumpărăm suspect, continuând politica unui fost marinar-preşedinte, vaporaşe pe care le poate distruge într-o clipită racheta dirijată prin satelit trasă din alt ocean. Ne place să credem că beneficiem şi de protecţia U.E., ea însăşi dinamitată din înăuntru după stupidul Brexit protejat acum de îndârjirea dnei May. Nemţii, care, în materie de războaie, au rămas nu numai cu amintiri vesele şi triste, ci şi cu ascuţirea instinctului premonitoriu al conflagraţiei, par a se fi desmeticit primii. Ministrul de externe Steinmeyer a propus oficial preschimbarea U.E. într-un stat federal asemănător, ca organizare, cu USA (dar, ce să faci, cu o istorie net diferită). Statele membre – deci, şi România – nu vor mai avea armate proprii, nici monedă şi Bancă Naţională, nici guverne, parlamente ş.a.m.d. Politica externă va fi unică, dirijată de la Bruxelles. Se va constitui o singură armată europeană. Dispare controlul naţional asupra frontierelor. Refugiaţii vor fi re-locaţi prin hotărârea Centrului. O supra-ţară, deci, condusă, practic, de Germania (şi „din rândul patru, banca de la geam”, de Franţa). Până într-un punct, visul lui Hitler! Și nu-i vorba de un proiect oarecare, supus dezbaterii publice, ci de un document prezentat la modul ultimativ cu prilejul reunirii Grupului de la Vişegrad. Iniţiativa ar însemna o consistentă reacţie de apărare a continentului? Probabil că, dar împotriva cui? Aici e aici. Mă apropii de finalul articolului şi observ că n-am invocat un nume: Putin. Culmea: era să-l uit tocmai pe Putin! Deşi mă tem că adevărata primejdie, chiar venind tot din spre răsărit, e alta.