Mircea Radu IACOBAN

Despre ce s-ar cuveni să scrie azi un condeier care se respectă? Nici o îndoială, temele-s obligatorii: Ghiţă, puşcăriile, Iohannis, Coldea, Dragnea, Kovesi – presa scrisă dă-n colocot, televiziunile şi mai şi. Exacerbarea politicului de Dâmboviţa ne urâţeşte sufleteşte, românii s-au acrit, s-au înrăit peste măsură, nu mai încap nuanţele, toleranţa şi logica argumentării, iar buna credinţă, ruşinată, s-ascunde-n nămeţi, numărându-şi zilele. Vorba blândă e semn de slăbiciune, câştigă cine ţipă mai tare, mişculează mai abil şi înjură mai apăsat. Când toţi invocă obsesiv destinul ţării văzut prin ferestruica interesului propriu, cine să-şi mai întoarcă privirea către niscaiva gâze, paseri şi alte vieţuitoare ameninţate că-şi vor pierde definitiv orice urmă în babilonia veacului? Noroc de sub-tema bugetului: cârpit şi răs-cârpit precum anteriul lui Arvinte, prevede, în fuioarele de cifre, şi parte din suma de 312.000 lei alocată de Ministerul Mediului pentru ce credeţi? Pentru bunăstarea gânganiei numită caradaşcă, vieţuitoare a pădurii ieşene Uricani. Cu atâta bănet s-ar putea organiza un mega-festival muzical precum UNTOLD, ori zeci de magnifice focuri de artificii, ori cine ştie câte schimburi de experienţă în Honolulu. Dar nu, nouă ne arde de soarta bâzdâganiei încornorate numită caradaşcă! Ce dacă e-n pericol de dispariţie, avem filmări, o putem vedea gratis la NATURE tv, şi, oricum, e-o insectă urâtă, sperie copiii cu cleştii-coarne imenşi, părând coborâtă de pe ecranul nu ştiu cărui film de groază. Cine-o întâlneşte să-şi scuipe-n sân şi s-o calce în picioare! Ei bine, tocmai bănuţii alocaţi pentru supravieţuirea caradaşcăi arată că nu ne-am uscat de tot sufleteşte, că nu ne-au copleşit deplin indiferenţa şi egoismul şi că mai este cineva care să gândească total apolitic (sper) la o temă atât ne-politică precum prezervarea vieţuitoarelor primejduite cu extincţia. Lumea ori nu ştie, ori nu vrea să ştie că la fiecare zece secunde dispare încă o specie de pe Terra. După cum scrie revista „Science”, între 0,12% şi 1,16% dintre toate vieţuitoarele pământului ies definitiv din peisaj în fiecare an, iar rata dispariţiei este de 1000 ori mai mare decât în trecutul planetei. Deja numărul speciilor de vertebrate a scăzut la jumătate! Ar putea fi vorba despre una dintre extincţiile ce revin periodic, la mari intervale de timp, numai că rata dispariţiilor este năucitoare: de 80 de ori mai mare decât în vârstele revolute ale umanităţii! Drept pentru care revenim la inocenta caradaşcă: bine că şi-a amintit cineva şi de soarta clonţatei Lucanus Cervus! În pădurea Uricani vieţuiesc cele mai mari rădaşte din România (explicaţia: doar stejarul de aici este bogat în Inozitol, prielnic dezvoltării larvelor). N-au mai rămas decât circa 500 încornorate. Cine şi cum le-a numărat, nu ştiu; vor fi existând metode, sper că nu se acordă finanţarea pe cap de insectă şi să se fi estimat fraudulos (suspiciune motivată: nu degeaba se spune că „se fură ca-n pădure”). De notat faptul că Ministerul Mediului se arată interesat şi de protejarea a două plante din acelaşi areal, aflate tot pe lista roşie a ameninţării cu dispariţia: mlăştiniţa şi rogozul. Na, rădaşte, rogoz – poftim priorităţi guvernamentale! Culmea-i că, într-o societate normală, chiar trebuie să fie! Am intitulat această însemnare „Înger cu coarne” (pornind de la titlul unei cărţi a lui Dorel Schor) deoarece pseudo-coarnele rădaştei se văd de la o poştă – dar de ce înger? Fiindcă, incredibil, marea insectă se hrăneşte cu... duh sfânt. Cu nimic, adică. Mănâncă doar larva rădaşcăi: se delectează cu lemn putrezit, şi o face temeinic, îndelung, rămânând sub scoarţa buşteanului între trei şi cinci ani. Rădaşca, aşa cum o ştim noi, nu-i interesată mai deloc de ospeţe: vrea doar să-şi găsească grabnic perechea şi să-şi fecundeze partenera, după care, precum somonul, va muri. Femela are soartă asemănătoare: moare după depunerea ouălor. Pădurea Uricani s-a micşorat mult în ultimele decenii, au rămas dor 107 ha., din care 68 au fost declarate în 1994 rezervaţie naturală. Ministerul a emis un lung şi stufos ordin draconic ce reglementează accesul şi comportamentul celor ce pun piciorul pe potecile pădurii. Între altele, pentru prezervarea microhabitatului rădaştei se interzice practicarea paintball-ului, aşa că sătenii din Uricani vor trebui să se abţină (la Bucureşti se ştie că, pe coclaurii Moldovei, lumea se dă în vânt după paint-ball!) Lăsând ironiile, să consemnăm gestul ocrotirii inocentei şi primejduitei caradaşte printre puţinele semne de normalitate într-o societate tot mai zăpăcită de agitaţia politicalelor dezlănţuite.