Mircea Radu IACOBAN

„În lipsa oricăror alte motive de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale asupra Moldovei, românimea politică şi slujile (sic!) ei agramate din centre cultural-ştiinţifice şi din mass-media mânjesc cu glod limba maternă a moldovenilor, văzând în ea piedica principală a prefacerii Republicii Moldova în provincie românească” – scrie Vasile Stati pe site-ul AVA al Agenţiei ruse de presă „Novosti”. Despre acest lumpen-autor (între altele, este creatorul „Dicţionarului moldovenesc-român”, catalogat de gazete din Chişinău drept „Un certificat al prostiei ajunsă la paroxism” sau „Un monument al minciunii şi al urii”) am mai scris cu destule prilejuri. De nevoie, revin.

Stati a zăcut în relativă hibernare câţiva anişori; l-a scos din bârlog şi l-a readus în atenţia publică victoria lui Dodon, care-i relegitimează poziţia de cel mai mare antiromân al veacului. Cât se poate de revelator titlul ultimei sale cărţi, recomandată şi în învăţământul preuniversitar: „De ce moldovenii nu sunt români” (!). A vorbi despre „pretenţiile teritoriale ale românilor” este şi o insultă, şi o imensă prostie: unirea, de se va înfăptui vreodată, poate rezulta doar prin libera decizie a populaţiei de pe amândouă malurile Prutului. Adusă absurd în zona „pretenţiilor teritoriale”, s-ar preschimba din ideal naţional, în delict internaţional! Da-i o mârşăvie măruntă, prin comparaţie cu tonele de acuze absurde la adresa românilor proferate în flux continuu; replici polemice pur şi simplu n-au rost. De-i arăţi lui Stati un tramvai, el va vedea tot bourul din stema Moldovei, cu aceeaşi oarbă obstinaţie în dorinţa de a legitima şi susţine aberaţia unei identităţi proprii a limbii şi poporului moldovenesc.

Este convingător când demonstrează că moldovenii sunt... moldoveni (cine spune altfel?) şi o ia total pe arătură când încearcă să convingă că... n-ar fi români. Noutatea care se cuvine semnalată porneşte de la zicerea lui Voltaire „Marile spirite se întâlnesc”, dar parafrazată (ca să nu spun parodiată) de Dorel Schor: „Marile spirite se întâlnesc, dar mai degrabă se întâlnesc spiritele mici”. În susţinerea aberantelor sale teorii, Stati recurge la sprijinul, cum spune el, „celui mai cunoscut şi apreciat în Europa istoric român, Lucian Boia”. Nu ştiu de unde deţine informaţia că Boia ar fi „cel mai” în Europa; mă rog, poate chiar aşa-i, fiindcă totdeauna istoria cârtită a fost mai căutată decât cronica general acceptată. De ce-l preţuieşte atât de mult Stati? Fiindcă, poate fără premeditare, îi face jocurile.

Boia ar fi amintit românilor, apud Stati, „că la 1800 nu exista nici cuvântul România”, iar „Moldovenii, până în sec. XIX, nu numai că au avut statul şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus români, ci moldoveni”. Complet fals! În anii ’70 am publicat la „Junimea” cartea lui Vasile Arvinte „Român, românesc, România”, unde-s pe sute de pagini adunate nenumărate argumente în susţinerea fiinţării neîntrerupte a conştiinţei românităţii în spaţiul mioritic. Nu mă mir că lipseşte din bibliografia tuturor cărţilor semnate de Vasile Stati; i-aş mai recomanda solidul şi impresionantul op al câmpulugeanului Ioan Popoiu, „Statele medievale româneşti (1386-1714)”, apărută de curând tot la „Junimea”, dar ştiu că-i degeaba, câtă vreme îi lipseşte elementarul fir de bună-credinţă. Cum ar comenta şi Stati, şi Boia tipărirea la Iaşi, în 1643, a „Cazaniei lui Varlaam” cu subtitlul „Carte românească de învăţătură”? Ce demonstraţie mai elocventă pentru existenţa şi funcţionarea etnonimului român, de la care şi denumirea limbii? Pe de altă parte, nu s-o fi vorbit de România decât din secolul XIX, dar despre Italia s-a vorbit înainte de 1871, anul „Risorgimento”-ului? În Toscana, Calabria, Lazio, Sardinia, fragmentarea lingvistică în graiuri locale (sicilian, florentin, salernitan etc.) n-a copleşit italiana, rămasă limbă a naţiei. Până la Versailles (1871) nici cuvântul „Germania” n-a avut temeiul vreunei circulaţii. Aceeaşi limbă, cu diferenţieri locale, s-a vorbit şi-n Prusia, şi-n Bavaria, Saxonia, Baden etc.

Mai scandalos este că Stati derivă etnonimul „român” de la „rumân”, adică „ţăran aservit, un primitiv, un necioplit” (abuziv şi speculativ citându-l pe Al. Paleologu), spre a concluziona la modul grobian: „Progeniturile din aceşti primitivi, din aceşti neciopliţi, încearcă să-i înveţe pe moldovenii atestaţi documentar din veacul XIII cum să-şi numească limba maternă!” Curat obrăznicie! Lăsaţi-l pe Stati să măsluiască în voie istoria poporului şi limbii române, doar a fost exclus din Uniunea Scriitorilor de la Chişinău fiindcă a plagiat pagini întregi dintr-o carte a unui condeier român publicată la Bucureşti. Când a fost de furat, nu mai era o limbă diferită de cea moldovenească!

Mare, necuprinsă-i grădina lui Dumnezeu!