Cometa Halley a fost văzută prima oară în urmă cu 950 de ani; periodic, revine. Cometa Halep a „irumpt” în 2010, la Marbella, spre a „exploda” în 2013, an în care tenismena noastră a câştigat şi râvnite trofee, şi primul milion de dolari. Cometa Halep s-a apropiat de periheliu în 2014 (antrenor, Fisette), după care s-a tot îndepărtat de soarele performanţei, spre a ajunge, cu Cahill, la un „afeliu” (termenul desemnează nefericitul punct maxim de distanţare) absolut jenant. Fac apropierea Halley-Halep nu numai din pricina sonorităţii îngemănate a numelor, ci şi pentru că linia destinului Simonei chiar are ceva din traiectoria unei comete: a apărut, ai zice, din neant, a strălucit de-ţi lua ochii, iar acum, prea repede, începe să se mistuie, parcă urmând un dat dictat de legile ce-o cheamă în zona întunecată a elipsei. Şi dintr-un al doilea motiv: cometele dispar, spre a reveni, periodic, la fel de strălucitoare. Halley se va arăta din nou pământenilor abia în 2061; Halep, sper, va reveni degrabă, câtă vreme o îndreptăţesc atât înzestrarea, cât şi vârsta. La urma urmei, fătuca asta mărunţică şi ambiţioasă le-a adus românilor destulă bucurie pentru a-i înţelege şi îngădui răgazul unei vremelnice eclipse.
N-aş pune întrebarea dură „Simona doar atât a avut de spus?”. Oricum, n-a fost deloc puţin; mulţumindu-i pentru ceea ce a izbutit până acum, sperăm, în continuare, la mai mult. (Nu dau nici o crezare poveştii precum că s-a sastisit de tenis şi că-i mai interesată de afacerile imobiliare din Constanţa.) În momentul de faţă prezintă clar simptomele unui bizar regres fizic, tehnic şi mental. Explicaţia cu genunchiul nu prea ţine, câtă vreme înainte de Montreal ne-a asigurat că-i în deplinătatea formei – pare mai degrabă simplă tentativă de justificare, cu atât mai mult cu cât n-are cum motiva şi sincopa de moral, atitudine şi determinare. Sigur că, în tenisul feminin, surprizele nu-s excepţia, ci, ades, chiar regula: oricine poate, oricând, pierde sau câştiga la oricare dintre competitoare.
Depinde însă şi cum pierzi. Teoretic, nu era exclusă o victorie a locului 57 WTA (Rogers) asupra locului 4, numai că jocul româncei a fost pur şi simplu lamentabil. Nu ştiu cât din starea actuală i se datorează Simonei, cât anturajului, antrenorului, poate, cine ştie, chiar familiei. Ruzici, din păcate, tace; este, probabil, singura care ar putea lămuri misterul Cometei Halep. Nu ne rămâne decât speranţa s-o vedem cât mai curând strălucind din nou pe bolta tenisului lumii. Cometa devenind stea, cu locul ei sigur pe boltă.
*
Chiar m-am speriat: începea să-mi placă Trump! Dar nu-i chip: izbuteşte când o călcătură tare, când o călcătură moale. Are, nu-i vorbă, şi dreptatea lui, dar şi derapaje de neiertat. În articolul „Foreign Policy: fighting for peace”, ce pare înregistrat după dictare, păstrând caracteristicile discursului public, zice aşa: la ora actuală „lumea este un adevărat balamuc. Nu am trăit niciodată o perioadă aşa de periculoasă”. Singura conduită posibilă: „Să menţinem o armată care să fie de departe cea mai puternică din lume.” Până aici, nimic nou. Urmează, însă, reproşurile: „Noi asigurăm protecţia Arabiei Saudite, Germaniei, Japoniei, Coreei de Sud. Sunt ţări bogate şi puternice. Noi nu obţinem în schimb nimic de la ele”. Adevărat, e-o viziune cam de tejghea, unghiul de vedere al comerciantului şi afaceristului: mie, ce-mi iese? „Am cheltuit două trilioane de dolari ca să facem ce am făcut în Irak. Încă nu ştiu de ce am făcut-o, dar am făcut-o. Irakul stă pe un ocean de petrol (...) şi după sângele şi banii pe care i-am văsat încercând să aducem un dram de stabilitate poporului irakian, nu ar trebui, oare, să fie şi ei gata să participe la reconstruirea armatei care s-a bătut pentru ei? De ce n-am încheiat cu ei un acord care să stipuleze cât să ne plătească pentru că le dăm ţara înapoi? (...) Cât de proşti putem fi?”
Pare o mentalitate de tarabă, totul fiind văzut ca un imens business, de la jandarmul mondial urmând să fie aşteptată nu numai invocarea principiilor morale, ci şi prezentarea facturii! N-o fi prea elegant formulat, dar, s-o recunoaştem, Trump ceva-ceva dreptate are: „Fie suntem bătuţi, fie suntem câştigători, rămânem marii perdanţi”. Următoarele câteva pagini (din 14) cuprind o lungă listă de reproşuri adresate administraţiilor precedente, care ar fi cedat mereu, în cele mai felurite împrejurări. Dar cât să-i dai crezare, procentual, lui Trump, când declară că „Nu vreau ca oamenii să ştie exact ce fac şi ce gândesc. Îmi place să fiu imprevizibil.” Curat imprevizibil! – ar spune Conu Fănică. Iată ultima idee-far a lui Trump: Brexitul este de salutat, iar Uniunea Europeană nu mai are mult de trăit. Nici n-apuci să-ţi placă Trump, că trebuie să treci în tabăra adversă!