Mircea Radu IACOBAN

În calitate de fost vânător şi, la bătrâneţe, de pescar emerit, m-a uns la inimă introducerea în lista taxelor desfiinţate a dărilor ce asupreau din veac breasla purtătorilor de puşcă şi de undiţă. Ba chiar, luat de val, m-am entuziasmat peste poate la prima citire (grăbită) a textului „se elimină taxele pentru eliberarea permiselor de pescuit recreativ/sportiv”, părându-mi-se că, iată, din 2017 încolo, vom pescui pe gratis în apele patriei unde şi când om avea chef. Mai ales că proiectul Ordonanţei de Urgenţă (care era urgenţa?) nr. 23/2008, semnat de prim-ministrul Tăriceanu, şi aflat de-atunci pe site-ul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, ameninţa că măreşte de 5 (cinci!) ori acest bir impus pescarului de duminică – cel care, în zilele faste, prinde trei-patru caraşi cât palma, astfel izbutind să-şi mai înece spleenul, stresul şi tristeţile în oglinda bălţii.

Confundam însă „taxa de eliberare” cu cotizaţia anuală; doar momentul zero al intrării în tagmă, adică, eliberarea permisului de membru pescar sau vânător, pe care-l ceri o dată-n viaţă, devine gratuit, în rest, totul a rămas ca şi până acum. Firesc, de altfel, în ţara care deţinea locul I în Europa la producţia piscicolă, la mare distanţă de locul II, Germania (1988), şi care a ajuns de la o recoltă anuală de 80.000 de tone, doar la 10.000 anul trecut. În rest, importăm peşte precum roşiile şi gogoşarii. Delta am distrus-o, apele colinare par şi ele secătuite (Prutul, de pildă), iar multe dintre lacurile de odinioară au intrat, la propriu, în pământ. Când, în România, peştele autohton a ajuns să poarte ciubote roşii, asta mai lipsea, să dai drept de pescuit gratis undiţarului oriunde şi oricând!

În cazul vânătorilor, de care mă leagă un explicabil sentiment de solidaritate, deşi m-am despărţit definitiv de oastea lui Tartarin din pricina oribilei masacrări a câinilor din preajma satelor, împuşcaţi pe jumătate (cartuşele sunt scumpe!) şi lăsaţi să se chinuie fără a li se da al doilea foc, desfiinţarea taxei de eliberare a permisului nu aduce decât o minimă economie pentru teşchereaua solicitantului, fiindcă sarabanda birurilor abia începe: alte şi alte taxe, cotizaţii, tarife. Nu economiseşti nici măcar drumul până la ghişeu, fiindcă, gratis sau negratis, permisul tot de-acolo îl iei.

Nu-i clar dacă s-a suspendat ori nu „taxa extrajudiciară de timbru” (ce-o fi aia?), nici „taxa de Asociaţie” (dar asta ce-o mai fi?), nici costul (10 lei) „avizelor de activitate”, percepute de unele asociaţii şi de altele, nu. Cât priveşte cotizaţiile, fiecare bordei cu obiceiul lui. Vânătorii clujeni plătesc 2.100 de lei pe an, în vreme ce confraţii din Iaşi, doar pe jumătate. Cei care vor să împuşte un urs (Asociaţia „Hunters” Iaşi) scot din pungă între 3.500 şi 6. 000 de euro. Ultimul urs s-a văzut în pădurile ieşene cam pe vremea lui Ştefan cel Mare; oricum, nu-i rău să avem loco tariful „de recoltare”, cine ştie... Capra neagră este ieftină la Iaşi: 2.800 de euro, deşi nici în amintirile localnicilor nu-s pomenite decât caprele Irinucăi, apud Ion Creangă, iar denumirea comunei „Coarnele Caprei” vine de la vreun ied din bătătură cocoţat pe-un gard, nu pe stâncăriile Bucegilor.

Or fi şi români care-şi permit astfel de extravaganţe, dar, de fapt, tarifele ţintesc direct vânătorii oaspeţi din străinătate. Punct ochit, punct lovit: dacă John sau Kurt scapă un foc în văzduh, plăteşte între 30 şi 150 de euro, depinde de tarifele locale. Dacă doar răneşte vânatul care dispare în lumea lui, scoate din buzunar 75 de euro. Cunosc un pădurar care se înţeapă cu boldul într-un deget, stoarce o picătură de sânge şi revine din căutarea printre tufe cu o frunză pătată cu roşu: „herr Kurt, felicitări, aţi lovit mistreţul, dar nu mortal; vă tai chitanţă, sau...” Şi tare mai suntem ieftini la făină: o ciocârlie „recoltată” costă 40 de euro. O fi bine că-i scump, da-i rău că se permite împuşcarea a 50 de exemplare pe zi. De persoană – şi nici un vânător nu vine singur! Sute de ciocârlii smulse din cerul patriei într-o singură zi! Pasărea-simbol „Lie ciocârlie / Zbori în soare / Cântătoare / şi revino pe pământ / Cu dulce cânt” (Alecsandri) o vindem străinilor în vrac! Zboară-n soare cântătoare, dar când coboară pe pământ o aşteaptă John cu puşca la ochi: vânează în România fiindcă-n ţara lui e interzis, ciocârlia fiind ocrotită...

Mai aflăm, din pitoreasca listă a tarifelor, că AJVPS Bihor solicită 100 de lei în plus pentru a admite pescuitul în perioada de prohibiţie, acordând astfel un soi de bulă iertătoare de păcate şi de călcarea legilor. Bani să fie, că, slavă Domnului, ce nu se poate, când totul se poate? N-avem chitanţiere? Şi mai aflăm că-s exceptaţi de la plată revoluţionarii. Ar fi interesant de văzut cum s-o fi argumentat această exceptare...