Mircea Radu IACOBAN

Printre inconvenientele internetului se numără anonimizarea unor texte şi ne-datarea lor: nici autorul şi nici anul apariţiei respectivului material de presă nu-s nicăieri menţionate. Probabil, or fi existând anumite raţiuni de strategie (manipulată) a comunicării: una ar fi cât mai lunga păstrare a ideii de „prospeţime” a textului cu pricina, alta, izvorâtă din iluzia că un articol „dat anonim”, dar sub sigla englezească a cutărui site, capătă mai multă greutate decât o contribuţie semnată în bună regulă, fatalmente încadrabilă în rândul opiniilor personale, mai şubrede şi mai contestabile. Ori, de ce nu, autorul însuşi doreşte să-şi păstreze anonimatul...

Eşti tentat, câteodată, să reproduci sau să comentezi postările demne de interes, dar n-ai cum menţiona sursa şi te pândeşte acuza de plagiat (apropo: procentajele de „rânduri ilicit însuşite” stabilite prin programele antiplagiat de pe internet nu pot avea decât relevanţă parţială, atâta vreme cât computerul analizează doar texte care „au atins” într-un fel sau altul internetul – ceea ce nu-i deloc cazul cu întreaga bibliotecă a lumii, unde-s tezaurizate milioane de cercetări păstrate în raft, marea majoritate ivite pe lume înainte de apariţia internetului, ori pur şi simplu rămase în afara ariei lui de interes; în consecinţă, cifra reală indicând plagierea este, probabil, mult mai mare decât, convenabil, se crede).

Un text tradus din spaniolă („No fuimos nosotros” – „N-am fost noi”) nu ştiu cine l-a scris; merită toată atenţia, fiind o mărturie sinceră a generaţiei căreia şi eu îi aparţin, acuzată de „inadaptare la lumea modernă”. Pare o listă de justificări şi dezvinovăţiri, da-i mai mult decât atât: un adevărat manifest. Or avea „bătrânii” ceva dreptate? Iată ce zic: „Nu noi am fost cei care au eliminat melodia din muzică, vocea bună pentru a cânta, mândria pentru ţinuta noastră exterioară, politeţea în vorbire, romantismul în relaţiile amoroase, compromisul în cuplu, responsabilitatea paternităţii, unitatea familiei, gustul pentru învăţătură şi cultură, sentimentul patriotismului. Nu suntem noi cei care au izgonit politeţea din şcoli şi oraşe, bunul comportament intelectual, rafinamentul limbajului, gustul pentru literatura bună, solidaritatea interumană, respectul pentru femei şi vârstnici, toleranţa în relaţiile personale şi în interacţiunea cu ceilalţi. Nu noi am introdus vulgaritatea şi grosolănia, nici mândria de a-l fi scos pe Dumnezeu din viaţa noastră”... ş.a.m.d., lista-i lungă. Nu-s sigur că toate justificările-acuze fi-vor întemeiate până la capăt; cu siguranţă ştiu doar că generaţiile ce or să vină vor arăta cu degetul către acuzatorii de astăzi, reproşându-le acelaşi lucru: inadaptabilitatea la solicitările lumii moderne.

*

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, şi tot de pe internet, o scrisoare venită de la un român stabilit în Thailanda – de astă dată semnată (Brăduţ Florescu, fost, în România, coordonator al strategiei de comunicare a Grupului Realitatea-Caţavencu). Spicuiesc: „Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare – familia (bătrânii), pământul şi credinţa. România îşi batjocoreşte bătrânii cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi-n frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri (...). Dar cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste ea. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor (...). Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să se înscrie pentru viza de Canada”.

*

Nu numai la noi, ci şi în alte ţări funcţionează o anume relaţionare carte-puşcărie. În Brazilia se reduc patru zile din pedeapsă (maximum 48 pe an) de fiecare carte. Cu o singură diferenţă: carte CITITĂ după gratii, nu scrisă. Parcă aşa mai merge...