Mircea Radu IACOBAN

Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Putin râzând. Ori măcar zâmbind. Şi-n fotografiile din tinereţe ori din copilărie arborează aceeaşi mină încruntată, de zici că ai de a face cu un nou Buster Keaton, actorul din „Generalul”, cel ce n-a schiţat un zâmbet în întreaga-i carieră cinematografică! „N-aveţi decât, veseliţi-vă!” – pare a spune Putin – „eu trebuie să am grijă de Rusia.” Ici-colo am auzit oftatul nostalgic „bine ne-ar prinde şi nouă, românilor, un Putin!” Zic nostalgic fiindcă-s cam aceiaşi care oftau mai ieri după Antonescu; cultul mareşalului poticnindu-se într-o fundătură, l-au luat în braţe pe Putin: „barem ăsta se bate pentru ţară, pe când ai noştri nu ştiu decât să-şi dea la gioale.” Greu de crezut că, abia scăpaţi de-o dictatură, concetăţenii noştri ar râvni alta; mai degrabă îl percep pe „noul ţar” drept singurul care se mai poate interpune între ordine şi parşiva dimensiune a democraţiei corodate numită haos (de care nici România nu-i prea departe).

Oricum, „Nici o personalitate nu a influenţat atât de mult istoria europeană a secolului XXI aşa cum a făcut-o Putin” (R.D. Kaplan), drept pentru care devine tot mai îndreptăţită întrebarea „Who is Mister Putin?” Cel mai autorizat răspuns din impresionanta bibliografie apărută până acum, inclusiv în traducere românească, îl constituie cartea „Noul ţar”, recent publicată de Editura Corint şi datorată lui Steven Lee Myers, fostul şef al biroului cotidianului New York Times la Moscova. Opul n-are „decât” 762 de pagini dense, în care fiecare informaţie sau afirmaţie este susţinută cu trimiteri exacte la documente (multe inedite) şi, până la urmă, îţi lasă impresia mai degrabă de rechizitoriu decât de biografie romanţată.

Cu, sau poate fără intenţie, cartea se constituie într-un autentic act de acuzare prin simpla narare a faptelor. Chiar neînsoţită de comentarii apăsat-explicite ori de pledoarii pro sau contra, te conduce la singura concluzie posibilă: omul care a schimbat cursul istoriei veacului, dotat cu reale calităţi, bun patriot şi recunoscut lider al lumii noastre, a cam luat-o razna după ce a trecut printr-un lung şi agitat proces cu evoluţie finală nefavorabilă. De la un anume tip de mesianism purtător al speranţei pentru tonusul întregii umanităţi, a ajuns la prestaţii politice dictatoriale agresive, cu efect invers, inclusiv la reinstaurarea, în Rusia, a unei realităţi pe care o descria Dostoievski în „Fraţii Karamazov”: „nu există necesitate mai puternică, nici consolare mai deplină pentru sufletul smerit al rusului decât un obiect sau un om sfânt căruia să-i poată cădea la picioare şi să i se poată închina.”

Pe poziţia greu atacabilă de „om sfânt” s-a instalat autoritar Putin – ceea ce nu înseamnă că, în Rusia, putinismul este unanim şi inert acceptat: sumedenie de frământări al căror ecou n-a ajuns până la noi configurează un peisaj politic intern agitat şi populat cu contestatari împotriva cărora „ţarul” nu se sfieşte să ia măsuri amintind de Stalin şi Beria. Putin nu le recunoaşte, desigur, dar Lee Myers răstoarnă în faţa cititorului saci de documente compromiţătoare, invitându-l să concluzioneze singur. Probabil că, în mare, intoleranţa lui Putin faţă de impunerea unui singur pol al puterii pe întreg mapamondul, SUA adică, şi-ar găsi o anume legitimitate, doar echilibrul general putând garanta pacea omenirii. Numai că nu se poate construi un echilibru creând noi dezechilibre, iar evoluţiile din Ucraina arată că spectrul războiului rânjeşte tot mai hâd din pragul istoriei noului veac...

Bunicul lui Putin a fost bucătarul lui Lenin; tatăl lui, rănit pe front, a izbutit să supravieţuiască crâncenului asediu al Leningradului. După război, micul Vladimir, cu rezultate sub mediocre la şcoală şi repetate semne de nesupunere, a ajuns student la Drept, de unde l-a racolat KGB-ul, care avea să-l trimită în străinătate, dar tot în „lagărul socialist”, la Dresda (RDG). Povestea cu Putin spion 007 în RFG este pură invenţie. De altfel, cartea mai clinteşte şi alte imagini stereotipe. Una ar fi aceea a lui Elţin, considerat un alcoolic decrepit: nu chiar „dimpotrivă”, dar portretul exact ni-l arată dovedind simţ politic până la nuanţă şi vigoare a deciziei greu de bănuit. Sobceak, mult lăudatul primar al Petersburgului, căruia Putin îi datorează în bună măsură cariera, se arată a fi, de fapt, un personaj meschin şi duplicitar. Nu-i reală nici blajinătatea tranziţiei Putin-Medvedev-Putin. Dar, în carte, mirobolanta carieră a lui Putin abia începea. Voi reveni.

PS

Deocamdată doar semnalez o apariţie editorială cu totul remarcabilă: cartea cercetătorului câmpulungean Ion Popoiu „Statele medievale româneşti”, 1386-1714).