Mircea Radu IACOBAN

Dacă dl Al. Toma ar fi răsfoit nu numai cartea mea din 1980, ci şi cele apărute după revoluţiune, ar fi aflat cum au stat, de fapt, lucrurile cu desfiinţarea Teatrului de la Suceava, instituţie care s-a născut trudnic în 1984 şi a dispărut ca fulgul în 1989, cu acelaşi statut de Secţie a Teatrului Naţional din Iaşi. Titulatura de „Teatru Municipal” exprima o doleanţă, atunci acceptată de circumstanţă; de jure, abia în 2016 împlinită. Numindu-mă principalul „risipitor” responsabil de desfiinţarea scenei sucevene (vezi cartea laudelor de sine, Al. Toma, „Labirintul”, Suceava, 2016), autorul s-ar cuveni să se întrebe întâi de toate de ce şi potrivit cărei logici unul dintre ctitori s-ar repezi să-şi dărâme fără scrupule propria-i ctitorie? Nu-i absurd?

Spun „unul dintre”, spre deosebire de dl Toma, care, pitindu-se după un plural incert, tinde să-şi asume fără nici o jenă toate meritele: „înfiinţând (noi, nu el) şi clădind (noi, nu el) un teatru”. Noi, adică Toma & restul lumii, şi El, adică subsemnatul... cel risipitor, insinuat ilegal în edificarea culturală moldavă! Cum se vede, potrivit megalomaniei dlui Toma, nu-mi revine nici un merit în înfiinţarea instituţiei sucevene de spectacole („noi, nu el”); dacă, totuşi, se mai poate ivi vreo fărâmiţă în cine ştie ce cotlon, declar cât se poate de oficial că i-o cedez şi pe aceea definitiv şi irevocabil dlui Toma. Care, după cum rezultă din carte, o fi semnat şi Decizia de înfiinţare („noi, nu el”), cu tot şirul de consecinţe, în locul directorului Teatrului Naţional!

Se cuvine, oricum, lămurit regretabilul episod al desfiinţării; am mai făcut-o, pare-mi-se chiar şi-n această rubrică, dar ori dl Toma n-a citit, ori n-a înţeles, ori n-a vrut să priceapă. În ultimele zile ale lui decembrie 1989, la Naţionalul ieşean a luat fiinţă (ca mai pretutindeni) un autoritar şi revendicativ „Comitet Revoluţionar”, care şi-a asumat de facto conducerea Teatrului. Cea dintâi hotărâre pe care au luat-o băieţii cu brasarde a fost desfiinţarea Secţiei Suceava (după câteva zile aveau să decidă şi destituirea mea, amânată până la aducerea unui director din străinătate). A trebuit comunicată hotărârea la Suceava – şi doar mie îmi mai rămăsese dreptul de semnătură. Angajaţii trebuiau avertizaţi că nu-şi vor mai lua salariile, iar judeţul că-şi poate permite să-şi asume patronajul unei instituţii devenită a nimănui – cum s-a procedat în alte centre din ţară cu obiective în situaţie similară.

Nu-mi explic până la capăt hotărârea decidenţilor ieşeni; am şi bănuieli, pe care, până la eventuala confirmare, le ţin pentru mine. Poate, unul dintre temeiuri l-a constituit faptul că, în crâncena perioadă a autofinanţării, Secţia Suceava nu şi-a putut îndeplini obligaţia (prevăzută în Protocolul de înfiinţare) privind acoperirea cheltuielilor proprii, Naţionalul ieşean trebuind să acopere marile diferenţe. Ori, actorii au speculat momentul favorabil pentru a evada în bloc spre Iaşi. Ori n-au avut parte de climatul cultural pe care, cu visurile tinereţii, şi l-au închipuit din Institut. Cert este că revoluţionarii ieşeni n-au mai vrut Secţia, iar cei suceveni n-au dorit-o – sau pur şi simplu n-au luat-o în seamă. Cu siguranţă că, în zilele acelea, nu era nici un impediment pentru trecerea Teatrului în patrimoniul judeţului Suceava. N-a fost să fie; nu arăt cu degetul către dl Toma: probabil, în vârtejul acelor evenimente, trecea şi el, cum şi eu treceam, prin momente dificile.

Văd, însă, că acum este preocupat să afle „risipitorii” tocmai printre cei care au adunat bob cu bob roada greu împlinită într-o înfăptuire culturală pe care Suceava a meritat-o din totdeauna... Nu pot să închei decât subliniind solemn că toate meritele înfiinţării Teatrului decedat de la Suceava aparţin exclusiv dlui Toma, acum şi-n vecii veacului, amin. Ca să n-avem vorbe. De altfel, firesc ar fi fost ca noul Teatru, care, în sfârşit, şi-a deschis porţile, să-i poarte numele. S-a optat – o fi bine, o fi rău? – pentru acela al lui Matei Vişniec. Barem în lansarea şi afirmarea lui Matei Vişniec, pe care am izbutit să-l debutez scenic la Teatrul Naţional din Iaşi într-o perioadă în care era autor interzis, sper că nu voi fi înmatriculat între „risipitori”. În Albumul omagial apărut săptămâna aceasta, dedicat împlinirii celor 200 de ani de când se joacă teatru românesc, Matei Vişniec istoriseşte, la pg. 66, întâia sa ieşire scenică la „Teatrul în care am debutat”, încheind „Nu-i pot uita pe oamenii care s-au luptat atunci, numai ei ştiu cum, pentru mine: Mircea Radu Iacoban, Val Condurache”. Cum se vede, sintagma dragă dlui Toma, „noi, nu el”, în cazul Iacoban-Vişniec nu se poate utiliza decât esenţial reformulată: „noi, pentru el”.